Părinți moderni


Nu-i al meu!
Dacă este cineva care susține că implicit oamenii devin mai înțelepți cu vârsta, atunci acela-i ori un naiv, ori un nebun.
N-ați crede niciodată că după aproape un sfert de veac de democrație și de influențe occidentale despre cum să îți crești copiii, cum să îi ții în puf și cum să nu le calci libertatea interioară, mai este nevoie, pentru unii părinți, de niște lecții elementare de parternitate și de maternitate.
De parcă era predestinat, grădinița la care frecventa singurul fiu al soților Ionescu purta numele Grădinița Edenului, iar ei, ajunși la vârsta a doua, cu afaceri și treburi (o, vai!), erau la fel de specialiști în a pasa responsabilitatea de la unul la celălalt precum primordialul cuplu prins de Dumnezeu cu cocenele de măr în gâtlejuri.
Ioneștii s-au hotărât să plece în concediu, să facă într-o săptămână un tur al țării și să se întoarcă la multele lor treburi. Pe dădacă au trimis-o, de asemenea în concediu fără plată în perioada cu pricina. N-au trecut nici trei din cele șapte zile de concediu, că mașina Ioneștilor a venit în viteză în curtea grădiniței, iar tatăl a dat fuga la poarta raiului.
Îmi amintesc cum, în fiecare dimineață, dădaca băiatului, care îl mințea că e bunica lui – asta o fi învățat-o la școala de beibi-sitărie – îl ducea la grădiniță, ca după șase ore să îl conducă înapoi acasă. Grădinița era lipită de liceul meu și ne făcea pe toți să ne întrebăm de ce nu știe merge copilul singur acasă, că avea doar de traversat strada, de la poarta instituției până la poarta casei lui erau fix zece metri, șapte de carosabil și trei de trotuar.
Atunci îi văzusem pentru prima dată pe soții Ionescu, se întorceau de la Târgoviște după trei zile de travaliu și aventură. Trei zile uitaseră că sunt părinți: l-au găsit pe copil cățărat pe geam, nedormit, flămând, uitându-se după fiecare mașină care trecea, sperând, zi după zi, să fie mașina tatălui său...
Grădinița nu era cu program prelungit. Educatoarele plecau în fiecare zi de la serviciu fără să se întrebe de ce, pe zi ce trece, băiatul arăta din ce în ce mai șifonat. Numai femeia de serviciu îi mai dădea câte un măr.
Din Târgoviște au venit Ioneștii ca urmăriți cu vreun par ascuțit de sângerosul domnitor valah. În timp ce părinții se certau cu dădaca ce refuzase să răspundă la telefon când era apelată de pe numerele lor în timpul concediului ei fără plată – nu e copilul meu, se tot auzea la telefon –, colac peste pupăză: directoarea grădiniței a făcut o foaie de exmatriculare pentru copil...
Ca pildă bună despre paradoxurile modernității, de asemenea, în era miilor de minute gratuite, nici copilul, dar nici femeia de serviciu n-au pus mâna pe telefon să îi sune pe cei doi porumbei. Or, copilul să fi traversat strada, să ceară ajutorul vecinilor săi.
Iată cum o familie tradițională este din foarte multe puncte de vedere mai bună decât o familie modernă, căreia i se face reclamă la MTV. Nu mă grăbesc să fiu părinte, dar când mă voi hotărî, nu m-aștept să îmi crească nimeni copilul, poate o dădacă... sau să m-aștept ca școala să mi-l educe, mai ales că, pentru mine, cea mai mare plăcere de a fi tată, ar fi să dau mai departe tot ceea ce știu.
N-a fost scurt la minte cel care a spus că pentru viitorii părinți ar trebui făcută o lege prin care să fie obligați să îngrijească un animal de casă timp de nouă luni, până la nașterea copilului, să capete o idee despre ce înseamnă să fii tată sau mamă. Și nu-i greu de imaginat cum soții Ionescu, în micul lor paradis, în urma unei seri culminate cu o cină romantică, după ce i-au apucat de tot năbădăile și-au zis: haidem să facem un copil. Iar răspunsul să și-l dea singuri: drăcie, ceva ne spune că s-ar putea că avem deja unul!