Acest Nou Val literar: banane și Creative Writing (partea 3/10)

Oamenii au nevoie de literatură acum mai mult ca niciodată, de literatură de calitate, dar Noul Val dezamăgește prin alienarea de care scriitorii acestei generații dau dovadă. Își aleg subiectele de scris numai dacă în centrul lor se află propriul ego, ignoră total nevoile pe care oamenii le au în prezent ca și cum toate ar fi bune și frumoase în lume; chiar și comunismul nu-i decât o glumă, or cititorul e ultimul care contează, deși i se cere respectul. Iar autoritatea acestei mentalități vine de la cursurile de Creative Writing.
Trist este că prin Creative Writing se înțelege tot mai mult o combinație între avangardă și experimentalism, nu o modalitate prin care se pot învăța tehnici de scris creativ, astfel ca tânărul să rămână cu o meserie în mână: un referent la o editură, a cărui responsabilitate este de a scrie povești pentru copii, un copywriter la un lanț de edituri, un ghost writer care scrie (auto)biografii pentru oameni celebri, un scenarist, un prozator, un pamfletar la un ziar, un redactor de discursuri etc.
Este asta artă avangardistă? A meritat banii publici? Click AICI.
Să ne imaginăm că sunteți un pictor, dar nimeni nu știe că vă place să pictați numai abstract – lumea vă percepe doar ca artist –, iar un prieten vă roagă să faceți un tablou, o vază cu flori pentru mama sa bolnavă. Vă promite orice sumă de bani, numai să fie gata până în ziua următoare. Ce îi spuneți? Că nu sunteți acel tip de pictor care știe picta o banală vază cu flori? Că un anumit crez artistic vă împiedică să pictați flori? Că nu știți decât să mâzgăliți și să pătați pânza? Că nu sunteți pictor, ci doar un om care comunică prin culoare și formă? Îl trimiteți la profesoara de desen din liceu?
Așadar, în calitate de oameni ai literelor, mai ales cu o reputație de oameni creativi, oare nu este îndreptățit să ni se ceară ajutorul pentru un discurs de nuntă, o poezie de dragoste de Sfântul Valentin care s-o impresioneze prin originalitate pe domnișoară, o binecuvântare pentru plecare, o scrisoare care să înduplece președintele țării să intervină într-o anumită problemă a comunității?
Toți scriitorii mari s-au gândit la aceste lucruri pentru cei din jurul lor, de la Eminescu patriot, cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smitiți și în mișei, la Stănescu atrăgând atenția asupra ororilor războiului, Soldatul mărșăluia, mărșăluia,/ mărșăluia/ până când/ până la genunchi/ piciorul i se tocea, sau Mircea Cărtărescu cu dragostea în postmodernism: rumeioară jună, cu burtica mare...
Dacă ne uităm peste programa pe care o au universitățile din România la cursurile de Creative Writing, observăm că lipsesc din recomandările pentru citit cărți de căpătâi pentru omul cu condeiul: Campbell, The Hero With A Thousand Faces (download aici) care spune pe larg faptul că orice poveste scrisă vreodată este, de fapt, aceeași poveste cu alte fețe și că originalitatea vine tocmai din găsirea a noi fețe, Maley, Creative Poetry Writing, care oferă resurse pentru orice poet aspirant (aici), Durand, Structurile antropologice ale imaginarului (aici), fără de care nu putem înțelege subconștientul implicat în procesul de creație, cărțile clasicilor greci etc.
Ironic este că occidentalii lasă deoparte experimentele și se întorc tocmai la aceste cărți de bază, lucru care se reflectă în programa pe care o au universitățile lor, în temele pe care le abordează (vezi aici). Meseria le e brățară de aur.
La noi, la români, în schimb, se susține cu tărie că un poem nu trebuie să aibă nici măcar o idee, că putem tăia cuvinte din ziar, să le amestecăm, să le tragem la sorți și să le alăturăm, numindu-le versuri. Prima întrebare pe care mi-o pune oricine când îi spun că am mai terminat de citit o carte este: despre ce. În cazul în care am citit cuvinte tăiate din ziar aș putea zice că am citit cartea de telefon. Să știți că până și avangardiștii și experimentaliștii vă pun aceeași întrebare când le spuneți că ați citit o carte, despre ce a fost cartea, deși, la noi, nu le pasă să scrie ceva pentru ceilalți decât despre/pentru ei înșiși și nici ei nu o știu explica, iar toate astea nu au nimic de a face cu experimentalismul și avangarda reale.
Albert Einstein spunea că dacă nu știi să-i explici un lucru unui copil de șapte ani, nu îl înțelegi nici tu. Or, când mă aflu pentru a mia oară în fața faimosului poem The Uncertainty Of The Poet de Wendy Cope, dat ca model pentru încălcarea oricărei reguli, că poezia poate să nu exprime nicio idee, atunci știu cu siguranță că un copil de șapte ani n-a înțeles nimic. În spatele acestui poem al literaturii engleze, scris aparent fără nicio intenționalitate, există ideea de parodiere a formelor.
I am a poet,/ I am very fond of bananas.// I am bananas,/ I am very fond of a poet.// I am a poet of bananas./ I am very fond.// A fond poet of 'I am, I am' -// Very bananas.// Fond of Am I bananas?/ Am I? - a very poet.// Bananas of a poet!/ Am I fond? Am I very?// Poet bananas! I am/ I am fond of a 'very'.// I am of very fond bananas./ Am I a poet?
Este evident că autoarea încearcă să sublinieze faptul că emoțiile ei sunt haotice, complicate și greu de pus pe hârtie în forme, că everything goes bananas in her head (totul e anapoda în capul ei), culminând cu întrebarea (revelatoare): oare sunt poetă. Cu siguranță este o poetă și este originală. Nu putem trece cu vederea intenționalitatea gestului ei artistic, că există, totuși, o idee centrală, nu sunt cuvinte aruncate pe foaie, permutări de dragul combinatoricii ludice sau mesaje criptate în coduri de metafore. Chiar și versul A fond poet of 'I am, I am' are înțeles, ducându-ne cu gândul la Dumnezeul lui Moise: I Am (that) I Am (Eu sunt Cel Ce Sunt). Și să nu uităm că ea are la degetul mic cărți ca Structurile antropologice ale imaginarului, că știe vorbi despre poezia ei în interviuri și știe despre ce vorbește, iar un copil poate înțelege cu ușurință ce spune. Iată de ce și Eminescu își ura epigonii: îl percepeau greșit.
Formele fără fond au fost dintotdeauna o problemă la noi și ne-am străduit să rămânem maimuțele la ceai de care scria Maiorescu. Sigur că arta abstractă înflorește în Tokyo, dar 80% din populație are diplomă de master și își știe apăra singură democrația, pe când noi, încercând să aplicăm aceste curente peste peisajul și nevoile românești, ne putem trezi paraleli cu realitățile înconjurătoare. Pe deasupra, este deseori greșit perceput avangardismul și tot așa aplicat, că nu mai e mult și vom ajunge de râsul lui Voltaire: să credem că vorbim în proză.
Văzând că nu-și găsesc mediu propice pentru aceste strădanii, în România, după modelul capitalist, tânăra intelectualitate abandonează clasa de jos: se dorește faimă și succes, care vine mână-n mână cu monetizarea. Intelectualitatea tânără nu-i mai reprezintă interesele clasei care a plătit impozite pentru educația ei, față de vechiul intelectual, care avea simțul datoriei.
Probabil amnezia socială în care trăim, acest vrem să uităm trecutul pentru a ne ierta unii pe alții care alienează atât mințile tinere, cât și cele tari, ne face să ne mai mirăm de ce arta, în România, nu reflectă realitățile epocii implicit devine irelevantă pentru români și cea mai citită carte e Amurg. Intelectualitatea este cea care a abandonat clasa de jos și nu viceversa. Editurile nu mai stau garanți pentru materialele publicate, toate încearcă să supraviețuiască financiar.
Dar studenții la Creative Writing vin și pleacă, unii cu diplomă, alții fără diplomă, iar după absolvire nu știu pune cap la cap un basm pentru copilul lor, care se refugiază în tablete iPad fiindcă poveștile părinților au devenit vânătorești.

 Cântec (creativ) de leagăn