Confesiune de blogger: nu-s mare și tare


Eu nu-s decât un obscur scriitor dintr-o localitate de graniță, locuiesc unde nici președintele nu mă poate găsi cu hărțile oficiale în mâini, că jumătate din blocul în care locuiesc (bloc la sat, construit în 1972, 1980 sau 1982, nimeni nu știe) e în Sântandrei, cealaltă jumătate, în Palota. Dormitorul mi-e în Palota.
Nemaivorbind că, în tradiția populară, localitățile care poartă numele apostolului care a creștinat România nu se află nicăieri pe harta spirituală a țării, sunt scutite și de bine, și de rău, aflându-se la încrucișarea a două lumi. Sf. Andrei a murit pe o cruce în formă de X. Aceeași cruce este folosită ca indicator rutier pentru căile ferate. 
Prin Sântandrei trec două căi ferate din care una a fost dezafectată cât timp am muncit în Anglia. M-am întors în țară și-am găsit-o moartă, la fel ca numele străzii pe care locuiesc, care nu mai are niciun nume: nu mai e nici Fabricii, nici Sântandreiului, nici Principală. Nu se știe ce nume are, până și bătrânii l-au uitat. Sunt pe nicăieri și nici la vârsta asta (27) nu știu cine sunt și încotro mă îndrept și de mai multe ori am fost mai aproape de moarte (înecat, electrocutat, căzătură, accident, intoxicație) decât de vreun prieten adevărat.
Tatăl meu s-a născut într-o familie patriarhală luterană și a adus conceptul și în familia noastră deși el se ținea neoprotestant. El mi-a dat numele de Dan-Theofil, că s-a uitat în ochii mei la naștere și a zis că a văzut un șarpe, Dan fiind nume de adorator al șerpilor între semințiile lui Israel. Înainte să-mi spună pe șleau dacă sunt oșan, maghiar, evreu, rus, Stan Păpușoi sau predestinat pentru ceva măreț, a sucombat. Nu-i un secret că există un conflict interetnic între oșeni și maghiari, iar ei, amândoi, locuiesc în mine, pare-mi-se. Și îi port tatei numele de Gușat. Orfan, m-am aruncat pe cărți și mai mult, mai ales pe literatură, ca pe un leac pe care îl puteam strânge în inimă. Tata a fost un om foarte sever. Chiar și-n ziua de azi scap dumicatul din gură când se vorbește la masă de el. Sunt extrem de complexat.
Vorbind de șerpi, precum Șarpele Diavolul, toată viața mea am scos ce-i mai rău din oameni. Pentru asta, am fost invitat în cinci partide, să scot ce-i mai rău din putere sau opoziție. Cât despre relații, de cele mai multe ori, femeile m-au părăsit pe mine. Chiar și de două ori pe an. Una a călcat un frumos buchet de flori în picioare, alta și-a rupt hainele de pe ea fiindcă i le dăruisem eu (și a mers la bustul gol prin oraș până a găsit pe cineva cu care să se culce, crezând că-mi face-n ciudă), alta m-a lăsat baltă în mijlocul străzii și a aruncat cadoul pe trotuar, pe alta am ajutat-o să treacă peste o despărțire și s-a făcut „lesbiană profesionistă”. Nici acum nu am aflat ce înseamnă. De atunci am început să mă feresc de oameni, convins că le fac răul prin simpla mea prezență. Sau nu. Poate am fost mizantrop de mic, ba mâncând bătaie acasă pentru psalmi neînvățați, ba la fotbal pentru goluri primite.
Am început să scriu din dorința de a comunica ceva pe care nu-l pot spune nici măcar cu sinceritatea unui om beat, între prieteni. Cine să m-asculte la un pahar că mă simt ca un blestem care pribegește prin lume fiindcă n-are temei? Pe scriitori nu-i ascultă nici oamenii beți criță când nu au scris ce-au de spus. Nici așa, nu-mi fac iluzii că peste un veac cineva va știi ce-a trăit sau simțit Theo Gușat. Nu-mi dozez iluziile egoului, ca deziluziile să nu doară. Nici despre dvs. nu va afla nimeni mai nimic.
De aceea mi se face greață de omul care crede că mare brânză face aspirând să fie artist desăvârșit și se mai și închină sieși pentru micile sale reușite efemere. Dacă efectul scrisului meu durează în mintea cititorului mai mult decât o beție, mare lucru e! Și nici dacă îmi cântați la pian ceva, n-o să îmi treacă! Iar dacă mă condamnați, într-un fel sau altul, că nu îi plac pe anumiți oameni, imaginați-vă cât de umilitor ar fi pentru ei să îi placă un straniu neica-nimeni ca mine!