la țigănci



st
ătea în apă clipind către mine cu o placentă,
încet, ca pisicile.
cu spatele împins de peretele butoiului
e tânără,
știe ea să nască, deși nu știe asta.
respiră!
în unele versiuni din alte universuri paralele
din ea se ridică un fum spiralat. gros. înecăcios.
respir, respir.
și mă blestemă și pe mine. că sunt acolo.
ea nu naște. ea își depune ouăle
dacă te gândești la cine e tatăl copilului.
de aceea(!): tatăl copilului e un bărbat adevărat.
îl simte în ea. apa, rubinie. ea e o mină de nestemate.
moașa îi exorcizează membrul-fantomă.
gleznele îi stau în aer și se mișcă în miraje subtile.
nu îi știu durerea.
dar desface noduri în mine.
chiar dacă nu îi mai pot privi chipul,
îi intuiesc suferința ca-ntr-un tablou pe care Blake l-ar venera
că nu l-a pictat el primul.
în unele versiuni din alte universuri
mama supraviețuiește.
patru kilograme fix! ca la aprozar!
i-au dat numele Zorro. trebuia să fie spadasin.
...o piesă cu substrat moral,
jucată într-un sac de dormit.
l-au legat în scutece.
l-au pus
și-n cămașă, să îi asculte odată.