Cât de mult semeni cu Don Quijote?

Povestea renascentistă a călărețului spaniol care se luptă cu morile de vânt a devenit legendară, cunoscută chiar și de cei care nu au citit opera. Însă ce ne poate spune autorul, Miguel Cervantes, patru secole mai târziu de la publicarea romanului Don Quijote de la Mancha?

Cervantes a avut motivația de a scrie romanul pentru că el însuși fusese un Don Quijote: inadaptat social, sărac și boem pe deasupra, s-a înrolat în armată în căutarea gloriei. După prima bătălie în care participă, își pierde brațul stâng. Întors acasă, realizează că nu este un erou, nimeni nu-l admiră pentru sacrificiul său, ci este o povară pentru cei din jur. Își dă seama că nu a fost nimic glorios în a merge la război.
E ușor să crezi că personajul Don Quijote a dispărut sau că este pe cale de dispariție, că nu ar mai avea nicio relevanță în realitatea zilelor noastre. Asta ar fi adevărat dacă oamenii nu ar mai suferi de nostalgii, dacă nu ar crede că trecutul e mai bun decât prezentul și că o restructurare a lumii ar fi necesară, după vechile modele.
Imaginați-vă mărimea egoului său dacă avea nevoie de o întreagă simfonie pentru a se revela lumii, de un cod al onoarei care să-l pună pe soclu. Probabil, dacă ar fi trăit în secolul XX, cu destulă putere, ar fi devenit dictatorul Benito Mussolini. Și fascismul era bazat pe ideea că Italia trebuie readusă la gloria de altădată a Romei; ca gest nostalgic și-a luat drept simbol fascia romană.
Donquijotismul poate lua diferite forme. Am vorbit recent cu un amic. Din vorbă-n vorbă am aflat că dorește să se apuce de scris. L-am întrebat ce vrea să scrie, dacă îi place mai mult poezia sau proza. A zis că vrea să scrie un roman. După ce l-am felicitat, l-am întrebat care e povestea sau, dacă n-are o poveste, care e ideea centrală. Și mi-a povestit: personajul principal e un înger care iubește o îngeriță, iar ea „se pătează” printr-o aventură cu un demon, apoi el, din dragoste, se duce în infern, unde devine demon; din cauza remușcărilor ea se sinucide, iar el stă în flăcări și „suferă o veșnicie în lacrimi sărate și foc întunecat” (cuvintele sunt ale lui).
Adevărul e că l-a părăsit iubita. Nu i-am putut spune ce cred despre ambițiosul său proiect. I-am urat succes. Ce cred, de fapt: dacă aș fi femeie, povestea asta m-ar înfuria. La fel ca Don Quijote, caută să fie pus pe soclu, ba chiar creează un întreg scenariu (cât efort!) prin care să „merite” să fie considerat erou, pentru a-și câștiga pe drept locul pe piedestal. La final, el e plin de calități pozitive, iar ea ar avea datoria morală să-l iubească, nu-i așa? Amice, știu că nu-mi citești blogul, dar dacă din greșeală dai peste acest material, iată ce cred: cu mentalitatea asta, nu te vei însura niciodată, fetele se tem că poate, într-o zi, le vei cere să îți lustruiască armura de arhanghel din pod, că pleci să lupți cu morile de vânt, desigur, în mintea ta asta ar fi o bătălie epică dintre bine și rău, iar pe umerii tăi ar sta soarta întregii lumi.
Și Don Quijote și-a dorit o remodelare a lumii și a pornit într-o misiune de restaurare a codului onoarei vechilor cavaleri pribegi. Cauza a fost incapacitatea lui de a se sincroniza cu vremurile în care trăia, sporită de credința că vechile povești cavalerești (precum Tristan și Isolda) sunt o sursă de moralitate și inspirație pentru un stil de viață perfect. Idealizările sunt periculoase.
Asemeni lui Don Quijote, amicul meu crede că nu merită dragoste decât dacă face fapte eroice pentru iubita lui. Însă, în epoca aceasta post-postmodernă, asta nu e mai mult decât un gest de împăunare a propiului ego, „păunul” care are nevoie de o poveste eroică cu care să se împodobească. Din nefericire, unii își aleg carierele în funcție de această vanitate. Aleg să fie artiști pentru că se văd pe soclu, alături de idolii lor morți de secole sau aleg să fie patroni pentru că sună bine și ajung să își facă praf companiile.
În 2017, nu cavalerul o salvează pe doamna aflată în pericol, ci ea îl salvează pe el, că salariile pentru femei sunt mai mari decât cele pentru bărbați, oricât de mult s-ar simți răniți în orgoliu cei din urmă. În Japonia i se dă concediu paternal soțului, să spele ciorăpei și pantalonași, iar mama copilului pleacă la lucru să câștige bani de pâine (orez, în cazul lor). Făt-Frumos a rămas fără slujbă.
Să te lauzi că ești rebel ca Don Quijote nu e bună nici de glumă, personajul lui Cervantes a ajuns să își vândă pogoane din moșie pentru a cumpăra cărți cavalerești. La cămin, în studenție, am cunoscut pe cineva care avea un șoim și vâna păsări cu arcul, în parcul central din Oradea, să își poată hrăni acvila. Necitit fiind – iar povestea lui Don Quijote o știa numai din auzite –, mi s-a lăudat că e precum Don Quijote. Ce-i drept, băiatul răbda foamea să își poată cumpăra de-ale vânătorii. Altădată mi-a zis că el e precum inorogul lui Cantemir, „blând și puternic”. La cei 24 de ani ai săi, îi lipsea numai cornul din frunte, nici nu cred că a terminat facultatea, chiulea de la cursuri să vâneze. Astăzi, nevoia de aventură o satisfaci cu un concediu la munte, nu în parcul central, la vânătoare de vrăbiuțe care seamănă cu morile de vânt când dau din aripi. Oare tu cât de sincronizat ești cu prezentul? 

P.S. Ideea materialului mi-a venit de la faptul că am fost oprit pe stradă de un zelos neoprotestant care m-a întrebat dacă sunt virgin (dacă m-am întinat cu femei). I-am zis că nu îl privește. „Și ție ți-e rușine să spui fiindcă te mustră cugetul”, a adăugat. El mă „ataca” vehement cu versete din Biblie, iar eu mă gândeam că atunci când cineva are o asemenea înverșunare, acela este cel nefericit, nu eu. Mi-am văzut de drum neștiind dacă mi-e milă sau teamă de el.

Comentarii