Despre nevoia de a fi acceptat

Nu le oferi putere asupra ta
tânjind după acceptul lor.
Am fost defectuos învățați – și ar fi bine să ne dezvățăm – că fiecare dintre noi caută să fie acceptat pentru a se integra. E doar parțial adevărat. Fiecare dintre noi caută să fie acceptat pentru că îi este teamă de gura lumii. Astfel se creează și nevoia de confirmare.

E un fel de a spune: acceptați-mă, să nu îmi amintesc de toți cei care m-au arătat cu degetul. Fiindcă e oribilă amintirea aceea și lasă o senzație de gust amar. Vă amintiți de prostul din curtea școlii care trebuia să îi calce pe toți în picioare pentru a se răzbuna că acasă mânca bătaie în fiecare zi de la un tată alcoolic, vă amintiți de colega de birou care vă vedea blajini și tocmai de aceea îi făcea plăcere să-ncerce să vă strivească sau de șeful pentru care nu e bine nici cu bască, nici fără bască, doar ca să-și păstreze autoritatea fiindcă nu știe cum să fie un adevărat lider, ci doar omul cu funcția. Însă întreaga lume așa funcționează: nu va fi bine nici cu bască, nici fără bască.
Imediat ce întâlnim oameni noi, gândim așa: acceptați-mă înainte să deveniți prostul din curtea școlii, înainte să deveniți colega frustrată sau șeful cu standarde duble. Sperăm în secret că dacă suntem acceptați dinainte de a le da motiv să ne arate cu degetul, dacă purtăm o mască agreabilă, croită din minciuni, se vor atașa destul de noi încât să nu ne mai judece. Și nu e ironic că nu procedăm la fel cu oamenii dragi nouă, că nu depunem aproape niciun efort să ne accepte, ci ne irosim energia pe oameni străini?
Eliberează-te!
Mai dă-o naibii de confirmare!
Faptul că ne zbatem să fim acceptați este ceea ce ne face invizibili. Când spun Bill Gates, mă gândesc la Windows, când spun Musk, mă gândesc la un viitor verde cu mașini electrice, când spun numele vostru ar trebui să mă gândesc la ceva anume, nu la ceva agreabil, lipsit de tot ce l-ar face special. Ca un lucru să fie agreabil, trebuie mai întâi să devină un ghiveci de lucruri acceptabile, bine calibrate înainte de a fi puse laolaltă. Probabil pe această mentalitate e construită și școala, tânărul să fie bun la toate, specialist la nimic și, nu în ultimul rând, „agreabil”.
Rareori sunt oamenii din jur răi fără motiv. Aparent, răutatea nu are motiv, e simpla plăcere de a fi malefic. Poate motivul nu le este cunoscut nici lor. Sub pretextul moralității, al cultivării bunului gust sau al dreptății, suntem continuu stigmatizați de cei din jur, cunoscuți și necunoscuți deopotrivă; în această eră a internetului îl poți face troacă de porci pe un om pe care nu l-ai întâlnit niciodată și nici nu ai de gând, fără să-ți pese că în spatele monitorului celălalt se află tot o ființă umană. Când sunteți arătați cu degetul, rareori sunteți de vină.
În căutarea agreabilității, singurul efort pe care merită să îl facem este să ne păstrăm curtoazia și politețea, dar nu mai mult de atât, deoarece nevoia de confirmare nu e altceva decât conformare.