Scrisoare de sinucigaș sau declarație de dragoste, totuna

Draga mea,

De când m-a lovit această nebunie, viața mea nu mai poate continua așa cum era înainte, cum eram obișnuit. Nu mai pot dormi, nu mai pot să mă concentrez la nimic, parcă nu mai sunt eu. N-am crezut vreodată că mi se va întâmpla și mie, trebuie să ard totul dintr-o dată dacă vreau să îmi găsesc liniștea. Ai putea crede că e un lucru rău, însă te rog să înțelegi: și caii se împușcă din drag de viață, din dragoste, nu din ură dispreț față de ea. Foarte greu îmi aleg cuvintele, le vânez prin ungherele minții ca un animal de pradă foarte gălăgios, care nu se știe furișa, și le speriu.
Am realizat că-mi lipsește senzația propriei ființe, însă fără a-i duce dorul. Oare am fost atât de fals orb înainte încât numai privindu-mă acum de aproape să văd că nu era nimic relevant, nimic al meu și numai al meu, nimic cu care să-mi las amprenta că am trăit și plâns ca alți oameni? Dar acum ceea ce mi se întâmplă este autentic, probabil e singurul lucru real pe care l-am simțit vreodată, ca o tristețe de care devii dependent fiindcă durerile ei sunt niște finețuri pentru inimă. Îi doresc fiecăruia să i se întâmple asta, oricât este de intens.
Sunt fericit; așa vreau să mor. Poate am murit deja, cuminte în pătrățelul meu, doar corpul mi-a rămas cald încă, iar prin această scrisoare nu fac decât să declar că acela nu mai sunt eu. Poate sunt ca un copil într-o lume pe care o descopăr, dar mă simt stingher fiindcă nu am avantajul vârstei.
Îmi cer iertare pentru vechiul meu eu și pentru că nu te-am privit cu ochii cu care meritai să fii văzută, dintr-un unghi în care soarele și vântul îți zâmbesc prin păr. Acum înțeleg că nu trebuia să încerc să te schimb. Senzația prezenței tale – simplul gând al ei – îmi aduce aminte numai de lucruri frumoase ca atunci când amândoi, legați laolaltă, ne-am dat cu parapanta sau când am făcut concurs de mâncat și echipa noastră a câștigat. Nu ne-a mai fost foame trei zile.
Îmi pare rău că nu îți voi fi întotdeauna alături și sper că, atunci când nu voi fi lângă tine, lipsa mea să-ți aducă aminte cum se schimbă atmosfera din jurul tău când suntem împreună, să te uiți la telefon și ți se pară că sună, că eu îți telefonez, chiar dacă în realitate e închis sau a rămas fără energie.
Simt că dacă eu sunt un specialist în despărțiri, renunțând cel mai ușor la mine însumi, de data asta cineva m-a întrecut, cineva din afara gândurilor mele, ca un regizor care vede totul de sus și e expert în întâlniri. Nu sunt invidios că am fost întrecut, dimpotrivă, spun binecuvântări pentru ceea ce văd în alții și-mi doresc în secret să devin, iar de când cu această sminteală, binecuvântez și ce nu doresc să fiu.
De-aș fi știut câte lucruri ratez în viața de zi cu zi prin izolarea în care trăiam, apărându-mi credința că sunt unic nu prin durerile mele, ci prin prejudecăți! Ratam prezentul făcând scenarii peste scenarii, trăind permanent într-un viitor posibil care nu a venit niciodată. Dacă există cineva care mă poate face un om complet, tu ești aceea, or acum nu mai există cale de întoarcere. Simt că în momentul în care voi îmbrățișa pe deplin această nebunie, o voi lua la dans, mă voi deconecta de toate și voi păși fără teamă pe noul drum, de parcă în față nu mi-ar sta o încercare, un prag, ci o destinație.
Prin cuvintele scrise mai sus nu îmi iau rămas bun, nici nu spun adio. Nu. Îți mulțumesc.
Al tău,
T.