Psihicul postmodern



În materialul de faţă nu mă voi rezuma la postmodernismul românesc, ci la postmodernism ca un trend al gândirii contemporane artistice, iar prin metodele actuale ale hermeneuticii voi încerca să caracterizez acest curent în spaţiul literelor.
Aşa cum bine ştim, postmodernismul nu se rezumă la literatură. „Ce este postmodernismul?” am putea întreba. Sociologul francez Jean Baudrillard spune că postmodernismul este un sistem saturat în care fascinantul triumfă asupra frumosului. Toate abordările acestui curent devin transparente, reperele tradiţionale dispar, este modul de gândire al unei ere inflaţioniste.
În acest sens, filozoful Gilles Deleuze este preocupat de „descentralizarea gândului” eliberând postmodernismul de o gândire structurată pe nivele. Astfel, această destructuralizare a unui arbore clasic de gândire tinde către o abordare eclectică înspre trecut a ideilor: îşi ia din toate domeniile numai ideile convenabile, fie acestea opuse sau eterogene. Pe de altă parte, eclectismul a creat şi o confuzie în societatea de consum, după acest model orice tip aculturat putând fi considerat la curent, însă deosebirea dintre creativitate şi kitsch constă în faptul că actul creaţiei nu coboară cultura la nivelul unui ciclu închegat între o combinatorică ludică şi una tehnică, menţinându-se sensibil în afara banalului. Un creator autentic se va analiza întotdeauna înainte de a scrie – deoarece cazul nostru este literatura – dacă abordările sale sunt comode, salvându-l de o muncă asiduă şi demnă de statutul său de seducător altruist. Este interesant modul în care postmoderniştii abrogă tradiţia, dar se folosesc de toate ideile gândirii trecutului pentru a îmbunătăţi ideea de sistem saturat. Putem afirma că asta se petrece într-un mod cât se poate de alunecos, menţinându-se în limitele ideii de postmodernism; adepţii săi susţinând că, pe lângă negare, acest curent mai are şi o funcţie recuperatoare. După cum bine ştim, cea mai cunoscută tehnică literară în acest sens – şi cea mai evidentă – este intertextualitatea.
Din punctul de vedere al abordării sale eclectice, un posmodernist se va putea întoarce înspre trecut, dezvoltând subiecte respinse – sau prea slab tratate – de istorie şi literatură. Unii au identificat scriiturile postmoderniste după libertatea limbajului, sau, altfel spus, după vulgaritate şi discurs cerebral. Astăzi, aceasta este considerată doar o încercare de schematizare a unui amator deoarece, dintr-o dată, tot ce este în jur devine o şcoală, câteodată bună, alteori fără gust.
La început, postmodernismul – copilul mai mic al modernismului – a fost doar un moft suburban. Dar unul promiţător, cu o anumită expresie artistică şi cu un ingredient de teorie literară: îndoiala. Cu siguranţă atât teoria literară cât şi filozofia construiesc sisteme, iar într-o manieră agresivă noul curent le stăpâneşte, dar îndoiala e specifică literaturii. Este vorba de o îndoială în ceea priveşte relaţia dintre detaliu şi ansamblu/ detalii şi ansambluri. Teoria literaturii are, de asemenea, o ambiţie în generalizări, ceea ce o face diferită de literatura propriu-zisă (care nu are parte de atât scepticism). Totuşi, este destul de periculos a crede că fiecare aspect al teoriei literare are o aplicaţie directă şi imediată – ca încercările unor postmodernişti de a supune literatura actuală unei metodologii. Literalmente teoria literaturii trece printr-o fază a speculaţiilor, or, scriitorii postmodernişti profită de această nişă.
Teoria literară se scufundă în întrebări mult mai profunde decât o făcea înainte: „cum alegem subiectul?”, „ce este subiectul?”, „ce este cititorul?” sau „ce este autorul?”. Această întoarcere în trecut îi dă caracteristicile gândirii postmoderne, completând sau redefinind terminologia unor cuvânt-noţiuni – chiar asamblând discursuri.
După lucrarea „Fenomenologia spiritului” scrisă de G. W. F. Hegel în 1807, un efect al îndoielii este nesiguranţa. Aplicând ideea pe text, acum nu mai putem fi siguri că nu am devenit înstrăinaţi de curentul postmodern, conştiinţa se simte alienată, însă nu putem condamna conştiinţa pentru mecanismul pe care îl are deoarece are o anumită justificare de bază pentru mentalitatea pe care se mulează. „Cum poate deveni un sistem de semne confortabil în postmodernism?” ne-am mai putea întreba – şi ar fi o întrebare perfect hegeliană. Conştiinţa funcţionează în termeni exteriori şi este independentă de voinţa noastră, felul în care vedem un text şi credem lucrurile nu este legat de preocupările noastre literare, ar spune Hegel; sau are o influenţă neglijabilă.
Pentru a răspunde la întrebarea de mai sus trebuie să recurg şi la o „hermeneutică a scepticismului”, abordare a lui Paul Ricoeur. În primul rând scepticismul nu trebuie confundat cu negarea, astfel curentul postmodernist s-ar fi dezvoltat ca reacţie la una dintre ideile sale fundamentale şi s-ar fi distrus din interior (cazul onirismului promovat de D. Ţepeneag). Postmodernismul a venit şi cu o negare intuitivă: îşi punea întrebările înainte de a le pune vreun „atacator” şi cizela generalităţile, construia sisteme de organe până când mecanismul a început să meargă de la sine. Unificarea pe care o face nu a putut fi negată nici astăzi. Însă acesta devine în ultimul timp tot mai confortabil tocmai prin faptul că ideile postmoderne, lucrate cu migală, din greu, au fost acceptate unanim ca valori obiective susţinând că îi cunoaştem valoarea sa prin sine şi prin noi, fără semne de întrebare prea mari. În faţa noilor instrumente ale criticii, hermeneutica păstreză o distanţă şi rămâne a teoriei literare. Un postmodernist poate fi sceptic şi despre scepticism şi tot el să se bucure de propriul său răspuns, ca modalitate de divertisment.
Am putea spune că vrem să ştim ce înseamnă cu adevărat un lucru, să fim sceptici despre scepticism, să vrem a reduce totul la un act de creaţie-interpretare finit. Dar oare câţi critici pot să scrie cuvântul „autor” fără să se gândească la noţiunea de autoritate? Iar autoritatea sună instituţional şi violent, îndoaie întrebările până la leşin. Interpretările trebuie să existe şi există în postmodernism la o scală hiperfuncţională tocmai pentru că, după Kant, am realizat că nu putem şti ce este lucrul în sine.
Având aceste întrebări rezolvate, postmodernismul apare de departe ca unul dintre cele mai inteligente curente literare de până acum, însă folosirea unui şablon postmodernist raportat la o epocă în care asemenea întrebări erau departe de a se naşte... este inadecvată. Ajungem să citim cărţi despre perioada Renaşterii în care oamenii îşi puneau întrebări care îi frământă abia pe gânditorii contemporani, o recuperare înţeleasă greşit. Putem zugrăvi o imagine despre asta: un romantic întrebându-se ce este seducţia. Întrebări apropiate găsim la Oscar Wilde, despre necesitatea minciunii, însă discursul său alunecă înspre nemurirea artei.
Postmodernismul a forţat o indivuaţie a artistului. Mentalul colectiv internaţional percepe acum grupurile de artişti ca fiind demodate, artistul în sine fiind obligat să se individueze, să ocupe solo un loc în istoria artei. Ca moduri diferite de a fraterniza cu acest mod de gândire, găsim în perimetre mai largi diferite moduri în care anarhia a fost asimilată, dar este dificil să mai facem o diferenţă între şcoala berlineză şi cea pariziană tocmai pentru că acelaşi lucru stă la baza instrumentarului lor. La nivel individual, artiştii ajung cu greu la un consens despre fenomenul numit postmodernism chiar şi în cazul teoreticienilor literaturii. Acest amalgam cu milioane de surse şi influenţe doreşte să fie o religie care se vrea, de fapt, o credinţă individuală. Numai proprietatea multipolară a postmodernismului mai ţine acest curent inaccesibil manierismului.
Detaliile sunt considerate ansambluri de sine stătătoare. Cel mai bun exemplu pe care îl putem lua este un drapel. Fiecare culoare de pe drapel reprezintă ceva în sine, dar ordinea în care sunt puse mai aproape de lance stabileşte priorităţile, importanţa lor în ochii unui popor. Or, putem pune în relaţie prima culoare cu a treia (dacă este un tricolor). Cu acest exemplu simplu poate fi explicată perspectiva asupra relaţiei dintre detalii şi ansamblu.
Punctul forte al postmodernismului, totuşi, nu este simbolul, ci metafora. Stilisticienii definesc metafora ca fiind o figură de stil în care numele unui obiect este pus peste al altuia. Filozofii, stilisticienii şi chiar şi cei mai ficşi cercetători ai gramaticii se simt nevoiţi să îşi eprime ideile prin metafore. Chiar şi dicţionarele tind să explice unii termeni prin metafore în detrimentul unui limbaj coerent şi precis. Tendinţa s-a făcut simţită începând cu editarea dicţionarelor Larousse şi explicarea termenilor prin imagini, pilde şi paralele, trecându-se peste intenţia editorilor de a pune la dispoziţie un fel de enciclopedie. Un timp ideea a rămas nealterată, până la începutul anilor ’80, când postmodernismul a preluat-o cu o valenţă aparte, pentru oameni enciclopedici.
Uneori, pentru a fi postmodernişti şi a avea dreptul la propria infinitate de interpretări, trebuie să privim de la distanţa potrivită lucrurile pe care dorim să le analizăm pe post de cititori. De aici putem vorbi de o iluzie a echilibrului în mijlocul anarhiei, o nuanţă orientală: subiectivitatea dă mâna cu obiectivitatea în tensiunea detaliului. Ceea ce credeam a fi dizolvat într-un întreg... poartă o semnătură obiectivă proprie.
Marea bătălie din interiorul cetăţii este dată între cum şi ce. Dacă privim un text imprimat de la o distanţă care îl face ilizibil, vom vedea o formă. Prima dată când textul devine lizibil remarcăm structura. Abia când este citit, urmează profunzimile. Chiar şi citit, totul depinde de focalizare. O tabără susţine că totul s-a spus până la momentul de faţă, iar scriitorii postmodernişti au datoria principală de a inventa forme şi structuri, o altă tabără susţine că senzaţiile sunt irepetabile şi individuale, cuvintele alese nefiind importante dacă în ansamblu mesajul este original. Cât de social şi cât de estetic este postmodernismul, pe cine va păstra conştiinţa colectivă, rămâne de văzut. Conflictul dintre valorificarea esteticului sau a socialului este dată de definiţiile: „logica culturală a capitalismului târziu” (Jameson) respectiv „arta unei ere inflaţioniste cu elemente de baroc (Newman)”.
Postmodernismul nu poate fi definit în afara atacurilor. Marin Mincu lansa experimentalismul în 1986-1987, însă a fost uşor învins de postmodernism, care reprezenta o noţiune mai generală şi copleşea prin mulţimea detaliilor. În final, experimentalismul a fost înghiţit de postmodernism, mai ales că cel dintâi necesita un efort mai mare pentru originalitate. Modernismul a fost destul de alunecos, postmodernismul a perfectat îndoiala. După Habermas ar fi un fenomen strict cultural, după C. Rowson un joc copilăresc, o ideologie sau un surogat al avangardismului reuşit, un stil. În final, nu ştim când s-a născut postmodernismul cu adevărat.
Ce se credea a fi final în urmă cu câţiva ani, devine un ansamblu pentru lucruri mai mici. Experimentele literare care l-au încercat l-au definit mai bine decât oricare curent literar. O încercare remarcabilă a fost a lui Deleuze, care refuza să vorbească de unităţi şi ansambluri într-un mod izolat, el privind lucrurile ca  specii care se unesc sau zboară ca entităţi. El spune că mişcarea acestora ar trebui să fie în centrul atenţiei, nu ele însele sau în relaţie cu altele, motivând că sunt doar nişte „trupuri fără organe” fiindcă farmecul lor este dat de fertilitate, nu de propria complexitate a structurii despre care se credea a fi cel mai mic detaliu sau cel mai mare ansamblu. „Aşa testăm complexitatea”, spune Deleuze.
Lumea nu mai este considerată reală pe motiv că ar fi percepută şi înţeleasă. Omul este reintegrat în sistem, sistemul este reinventat, relaţia sa cu alte entităţi este revizuită şi nu obligatoriu până când devine inuman de interactiv, cum susţine J. F. Lyotard. Această dizolvare în alteritate ne determină să ne întrebăm ce se află în noi, ce ne reprezintă în noi respectiv ce este diferit şi permeabil în afara noastră şi cum pot fi aranjate acestea într-o continuitate. Ei bine, aceste întrebări ne „salvează” izolarea şi individuaţia, făcându-ne să ne supraestimăm obiectivitatea.
Unificarea pe care o desfăşoară acest curent l-a transformat din cultură suburbană în cultură globală şi nu are nimic de-a face cu metastaticul. A fost adoptat repede deoarece seamănă foarte mult cu natura plină de contraste şi paradoxuri a condiţiei umane. Rebuturile unor mituri urbane se regăsesc în postmodernism (pe plan autohton, după Labiş, tramvaiul este evocat ca obiect al terorii inevitabile). Raportarea la un „viitor îndepărtat şi, în acelaşi timp, depăşit” conferă senzaţia extazului. Probabil acest curent a vrut nu numai îmbunătăţească condiţia umană, dar să amprenteze individul cu semnele ei: personalizare în toate domeniile, libertate, lipsa tabuurilor, toleranţă, „ironia sucirii enunţurilor”, hedonism şi anarhie.
Jacques Lacan susţine că axa combinatoricii, când este originală, nu este lineară, ci are o spaţialitate, iar Guattari completează: „şi ne învârtim în jurul codării gândirii într-un mod eclectic”. Asta poate „fabrica” un anumit extaz, „o calitate a oricărui corp care se roteşte în jurul propriului sine până la pierderea sensului şi care străluceşte apoi în forma pură şi vidă” (Baudrillard). Redefinirea extazului din clasicul său grecesc este mai credibilă, putem observa că definiţia a crescut nu în calitate, ci în cantitate. Astfel, postmodernismul este solidar cu excesivul până-l relecturează. Filozoful Zizek şi regizorul Hitchcock nu au reuşit niciodată să deconstruiască unicitatea esteticului postmodern, doar latura sa socială, deconstruire pornită din unele aspiraţii politice. De remarcat că ei au realizat că postmodenismul poate fi explicat cel mai bine în pilde.
Pe de altă parte, Ducrot explică faptul că orice proprietate a unui lucru intrat într-o ecuaţie literară face ecuaţia variabilă în multe moduri, dar predictibilă până la un punct: doar dorinţele noi ale scriitorului ar putea aduce un nou cod al originalităţii, condiţionat, desigur, de regula ca acea dorinţă să nu devină nevoie. Când promitem ceva, evocăm şi dorinţa de a duce până la capăt acel lucru, însă aceasta nu trebuie să devină o nevoie. Termenii ştiinţifici devin din ce în ce mai insuficienţi la caracterizarea modului de gândire al postmodernului, figurile de stil – ridiculizate. Iar antidotul ridiculizării este contemplarea infinită.
Neînţelegerea postmodernismului a creat, din nefericire, o criză identitară urmată de un pesimism uşor de remarcat. Hermann Hesse spunea că nu putem înţelege o epocă din care facem parte. În concluzie, postmodernismul este un curent la fel de puternic ca romantismul, răspândit global şi, acum, fiind înţeles în ansamblul său, îşi desfăşoară ultimele zile. Dar putem fi siguri că după postmodernism lucrurile nu vor mai fi la fel: curentele nu vor mai apărea unul ca reacţie altuia, toate vor tinde înspre independenţă şi saturaţie. Fiecare curent literar va deveni o limbă în sine.

Bibliografie
1.       Barthes, Roland, Romanul scriiturii – antologie, Editura Univers, Bucureşti, 2005, selecţie de texte şi traducere de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasjliu
2.       Baudrillard, Jean, Celălalt prin sine însuşi, Casa Cărţii de Ştiinţă, Bucureşti, 1997
3.       Baudrillard, Jean, Societatea de consum. Mituri şi structuri, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005
4.       Brewer, Robert, Postmodernism: What you should Know and Do about it, iUniverse, Washington, 2002
5.       Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Humanitas, Bucureşti, 1999
6.       Dawkins, Richard, Postmodernism disrobed: few words about Lacan, Nature, Detroit, 1998
7.       Deleuze, Gilles, Guattari, Felix, A Thousand Plateaus, Minuit, Paris, 1980
8.       Foucault, Michel, Ce este un autor?, Editura Idea, Cluj, 2004
9.       Hegel, Friedrich, Fenomenologia spiritului, Editura Iri, Bucureşti, 2000
10.    Hesse, Hermann, My Belief, Panther Books, Boston, 1978
11.    Jameson, Fredric, Postmodernism, or the Cultural Logic of Late Capitalism, Verso, New York City, 1991
12.    Kant, Immanuel, Critica raţiunii pure, Editura Iri, Bucureşti, 1998, ediţia a treia
13.    Liiceanu, Gabriel, Despre seducţie, Humanitas, Bucureşti, 2007
14.    Lyotard, Jean-Francois, Condiţia postmodernă, Editura Idea, Cluj, 2002
15.    Marga, Andrei, Filosofia lui Habermas, Polirom, Iaşi, 2006
16.    Mincu, Marin, Experimentalismul poetic românesc, Editura Paralela 45,  Piteşti, 2006
17.    Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Cartea Românească, Bucureşti, 2008
18.    Newman, Charles, The Postmodern aura, Northwestern University Press, N.Illinois, 1985
19.    Ricoeur, Paul, De la text la acţiune. Eseuri de hermeneutică II, Editura Echinox, Cluj, 1999, traducere şi postfaţă de Ion Pop
20.    Vattimo, Gianni, Caputo, John, După moartea lui Dumnezeu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008
21.    Zizek, Slavoj, Aţi spus cumva totalitarism?, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005

Comentarii