D'ale feisbucului


Frecție la piciorul de lemn este încercarea de a alunga vidul existențial prin socializarea pe Facebook! Când în urmă cu patruzeci de ani oamenii de cultură din România nu înțelegeau de ce a nu fi original înseamnă a trăi într-un continuu prezent, a nu crea oprește timpul și transformă lumea într-un Purgatoriu al plictisului, iată că profețiile lui Mircea Eliade despre plictisul modernismului se adeveresc mai amare decât puteam să admitem.
Și dacă agreabilitatea unei imagini pe care prin portalurile de socializare ne-o îndulcim nu este altceva decât o fugă de vidul existențial de duminică pe care Viktor Frankl îl numește „cauza căutării lui Dumnezeu combinată cu refuzul de lectură”, atunci statusurile dozate de pe Facebook nu sunt cărămida care sparg geamul să aerisească locuințele sufletești ale unor oameni ce nu reușesc să fie sinceri decât în spatele monitoarelor, ci hornul prin care Moș Crăciun ajuns la șomaj aruncă ambalajele cadourilor de la Crăciunul din 1901.
La genunchiul broaștei e mobilarea pe care o propune gloata care stă în spatele pseudo-culturii pop – că Andy Warhol s-ar suci în mormânt când ar vedea ce se petrece, ce-a vrut el să arate prin cultura pop și ce-au înțeles ăștia – , și, față în față cu începutul secolului trecut, când accesul la lectură, la ce se scria în lumea civilizată, era limitat de Stăpânire, suntem condamnați la statutul de înțelepți de mucava, cu vorbe de duh de doi bani și jocuri de cuvinte mai vechi decât ciocoii.
Iar acest vid de duminică își închide, mai nou, cercul până duminica următoare într-un mod burlesc și tragic, căci mâine e iarăși un luni cvasi-expirat din cinematografia franceză, poate-poate Emil Cioran o fi având dreptate cu profețiile sale sumbre și credința în viitorul cianurii. În capsula cu cianură, de i se face cuiva greață, fiindcă orice demers artistic pe Facebook este sufocat de cei care sunt puși zilnic să recunoască faptul că viețile goale nu pot fi umplute nici de tehnologie, nici de modernitate, că scăparea nu se află decât în adevărata artă. Doar cei mulți nu-și recunosc această ratare...
Altminteri, (auto)caricaturizările le sporesc trăsăturile sufletești sublime care lipsesc cu desăvârșire. Zi de zi să scrii cine ești, și să nu faci altceva decât să dai copy/paste la cugetările altuia, bun sau cu pretenții de elocvență. Sau o fi de vină aroganța patetică „eu știu trăi, modelează-te ca mine” în spatele fiecărei postări a cărui autor sau plagiator dorește să iasă în evidență? Singuri ne schimonosim căutând o etică sau estetică într-un loc ca Facebook-ul, mințile mărunte vor reduce etica site-ului la un License Agreement (crezând că-i manualul de axiologie), contract la care au apăsat Next și Finish gata să se instaleze într-o existență mai roză, că experimentaliștii au pierdut înainte de 1901 și nu știm ce-i cu acest val târziu. Greu ne dăm seama cam cum stă cu democrația asta și trebuia parcă neaparat să aducem izul mioritic peste un canal de comunicare de ultimă generație! În esență, Facebook-ul „se va revizui, dar nu se va schimba nimica”, după o vorbă caragialiană, or Timeline va deveni istoria unei pastișe interminabile, istoria unei regresii.
În final, să ne întrebăm: există vreo profunzime la care ar putea vibra consumatorul de cultură în toată mascarada asta care e numită artă online? Sigur că ne-am putea plânge de milă peste clipele pierdute, numai că plânsul nu e bun nici măcar pentru defunct. Știm cu toții că ar fi multe de spus unui mort... însă trebuie să ne retragem în reflux sau vom fi exemple negative la masa la care ne jucăm identitatea. În reflux fără să ne uităm înapoi sau ne transformăm în stană de piatră... și mă tem că nu s-au născut și nu se vor naște vreodată sculptorii care să ne scoată grațios chipurile din bolovanii în care ne-am transformat.

Comentarii