De ce nu vin rușii. Care cred că este viitorul țării


„Nicio civilizație nu poate fi cucerită din exterior
până nu s-a distrus din interior.”
Will Durant


Psihismul
De fiecare dată când neînțelegerile politice internaționale activează miturile cele mai vechi ale omenirii, putem urmări până la sursă anxietățile care le-au pus în mișcare. Și, de fiecare dată când acest lucru se întâmplă, în mentalul colectiv românesc lucrurile capătă un dinamism profetic, asemeni unei cruciade a binelui, simțul datoriei civile renaște: unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii și flintele haiducilor.
Primul dintre aceste mituri este „mitul omului providențial, Mesia, care a venit în persoana domnului președinte Klaus Iohannis. El este perceput ca salvator al acestei țări, restaurează România la statutul de pământ românesc și repune valorile reale pe soclul lor.
Al doilea mit este cel al „cetății asediate”. Când conflictul din Ucraina a început, iar rușii au început să își arate mușchii, spaima i-a determinat chiar și pe cei mai învățați oameni ai acestui popor să spună că nouă nu ne-a trebuit niciun NATO, eram bine noi cu mioarele noastre, pe sfintele noastre plaiuri, pe care dreapta credință și normalitatea au dăinuit încă din vremuri strămoșești, nu ne trebuia nicio alianță cu niște homosexuali îngrășați de McDonalds și care n-au nicio cultură. Iată cum miturile care în primii douăzeci de ani de după Revoluție și-au pierdut până și rațiunea de a fi, chiar au devenit ridicole și absurde, acum au oprit complet rațiunea și au dat glas unor lucruri nepotrivite. Nicio țară nu prosperă izolată.
Odată cu acest spectacol al morții, dirijat cu grijă de la Moscova, demitizarea a durut mai mult decât nașterea unui mit, SUA își pierde imaginea de țară salvatoare. Românii au realizat cu spaimă că scenariul unui război-fulger se poate repeta în România, din cauza aceleiași naivități pe care au avut-o și polonezii în fața armatei lui Hitler. Polonia a avut garanție militară din partea Angliei, iar la sol au ținut puține trupe. Ce n-au înțeles, în naivitatea lor, polonezii, a fost că au spate, dar pentru asta trebuie să poată ține piept pericolului câteva luni, până armata de pe insula britanică ajunge pe continent, la granița poloneză. Acest lucru nu s-a întâmplat, Polonia a fost îngenuncheată înainte să poată primi ajutor. Se poate observa cu ușurință de ce în lunile imediat următoare declanșării războiului din Ucraina a apărut în Monitorul Oficial noul formular pentru recrutarea în armată, pentru tinerii români între 18 - 35 de ani.
Un alt mit care se află pe cerul mitografiei este cel al Vremurilor de Aur. Trecutul este întotdeauna mai luminos, chiar și întunecatele vremuri de tranziție prin care a trecut România sunt privite cu nostalgie și jind.
Miturile ne oferă confortul de a ieși printr-o iluzie din disconfortul prezentului, al spaimelor create de lucrurile pe care nu le înțelegem. Viața noastră revine, astfel, pe făgașul securității, deoarece toate capătă sens și ordine. Era mai bine cu președintele Ion Iliescu atâta timp cât România avea neutralitate militară, se aude. Nimeni nu poate sluji veșnic la doi stăpâni.

Forme fără fond
În epoca internetului, România tinde să aibă nu numai spaimele ei, ca și cum n-ar fi de ajuns, ci și ale SUA. Iar SUA face întotdeauna greșeala să își subestimeze concurența ca apoi să îi supraevalueze puterea din cauza anxietății. Rusia părea un pericol minor până la conflictul din Ucraina. Imitând SUA, ne educăm, se crede, în primul rând, după modelul unei democrații care funcționează, chiar dacă, în România, Constituția nu are un fond american (mecanism legislativ), ci a fost împrumutată de la austrieci imediat după Revoluție. Președintele României nu are aceleași puteri cu omologul său american. Și se crede greșit la vot că, votând președintele, se votează destinul unei țări. În SUA e așa. Pe când, la noi, adevărul este că votând Parlamentul, votăm destinul țării.
Așadar s-a încercat o formă de integrare americană, fără fondul necesar, oricât de multă influență are globalizarea. O dovadă: cei mai mulți tineri cunosc mai bine sistemul juridic american, din propaganda egolatră a Hollywoodului, decât pe cel românesc. Își imaginează că, într-o sală de judecată se depune mărturie în fața unor jurați, se face un spectacol de teatru, de întrebări între avocați, pe când, în realitate, un proces penal sau civil, în România, are loc, de cele mai multe ori, într-o sală de trei pe trei metri, cu cinci oameni: procuror, pârât, avocatul său, parte vătămată, avocatul ei. La fel este și integrarea în UE, tot o formă fără fond.
Mai nou, ne vedem înconjurați de aliații Rusiei, deși ei au fost aliații Rusiei dintotdeauna(!), doar că nu ne simțeam sufocați fiindcă nu exista nicio spaimă irațională. Declarația președintelui Vladimir Putin, „căderea URSS a fost cel mai mare dezastru geopolitic al ultimului secol”, a fost interpretată, tot din cauza temerilor, ca o încercare a Rusiei de a-și reconstrui imperiul bolșevic. Explicată pe îndelete, când a fost întrebat de jurnaliștii francezi, declarația sa este un adevăr: în urma căderii URSS, sute de mii de copii ruși au rămas pe străzi, oameni fără slujbe și o industrie întreagă blocată.
Or, Rusia este prea mare să fie controlată fără a fi împărțită administrativ, lucru care nu exista înainte de Putin. Dar, din cauza istoriei, a trecutului nostru cu Rusia, a poveștilor despre soldatul rus care vandalizează și violează pe unde trece, jefuiește și prăpădește tot, ura pe ruși ne-a împiedicat să auzim adevărul trist spus de liderul rus, care nu avea nimic de a face cu anexarea României la un nou URSS. Tot din cauza istoriei, după căderea URSS, n-am dat mâna cu estul, ci am visat să ne aliem cu Occidentul, deși ambele state, România și Rusia, o luau deodată de la zero. Rănile trecutului n-au putut fi ignorate.
Până la alegerea lui Putin pe postul de președinte, KGB-ul era un „stat în stat”, acționa paralel cu statul rus, după propria lege, pe vremea președintelui Boris Yeltsin. Într-o paralelă, KGB-ul avea puterea unui shogun, iar președintele, puterea de copil a împăratului japonez. Împăcarea celor două s-a putut face numai prin alegerea unui KGB-ist, Vladimir Putin, pe postul de președinte. Fără Putin, Rusia se fărâmița.

Confuzii
SUA acționează ca o poliție internațională. Acest lucru creează confuzie, se crede că trupele de menținere a păcii ale ONU sunt același lucru cu NATO. Cele două organizații nu același scop. NATO este o alianță militară între mai multe țări cu scopul de a crea presiuni militare, nu cu scopul de a menține pacea. Trupele ONU sunt de mii de ori mai slab dotate decât NATO. Rusia a atras atenția în nenumărate ocazii că NATO este un bloc militar la porțile ei și acest lucru creează disconfort. NATO nu menține pacea, nu aceasta îi este menirea, iar Rusia este conștientă de șantajul imperiului corporatist al SUA prin lancea NATO. SUA s-a trezit la câteva decenii de la Al Doilea Război Mondial posesoarea unui imperiu fără voia ei.
Cei mai mulți își imaginează că Vladimir Putin este, după cum s-a spus de nenumărate ori în presă, un personaj al secolului trecut. Dar el este conștient că Europa a făcut o pauză prea lungă de la istorie ca lucrurile să rămână veșnic așa cum sunt. În 2008, la criză, Europa a revenit pe făgașul istoriei. Citind biografia lui Vladimir Putin, vedem că vremea copilăriei sale a fost o vreme de zbucium. Până la conflictul din Ucraina nu ne puteam imagina, în secolul XXI, când principala preocupare a tinerilor este să se mobileze muzical, să trăiască momentul, că un tanc militar ar putea sta în fața casei noastre, înarmat până în dinți. Consideram Europa prea civilizată să se lupte cu ea însăși, mai ales din cauza rănilor ultimului război mondial. Odată ce ne-am imaginat acest lucru, s-au reactivat miturile din mentalul colectiv. Însă, nu de Vladimir Putin trebuie să ne temem, ci de fărâmițarea Rusiei, de acela care vine după el, în cazul în care rocada Putin-Medvedev nu mai funcționează.

Scenarii și lămuriri
Chiar dacă USA are de zece ori mai mult armament decât Rusia, nu are posibilitatea de a-l transporta în timp util în Europa, peste ocean, în cazul unui război. Dar șansa Rusiei de a-și reveni economic nu este războiul, ci își poate reveni numai prin ce a făcut și până acum: exportul resurselor naturale. Numai așa își poate reconstrui industria rusească. Și, orice strateg militar nu poate ignora barierele naturale pe care le are România în cazul unui război: Carpații, marea și Dunărea. Chiar dacă tehnica militară aviatică rusească este avansată, nu se poate face un război numai pe cale aviatică. Infanteria trebuie să traverseze Carpații, în cazul unui război. Lupta de la Posada este doar unul din numeroasele exemple pe care istoria ni le arată despre rolul Carpaților în război. Iar pe mare se pot face atacuri-surpriză și nimeni nu își trimite toată armata pentru a cuceri o țară, nu este rentabil și economic posibil, ci se face un calcul de mobilizare.
Dacă se folosește armament nuclear, Rusia știe că nu poate folosi teritoriile cucerite din cauza radiațiilor, nemai vorbind că n-ar rămâne nimeni viu de stăpânit. Ce are nevoie Rusia este ca granița cu NATO să nu se mai extindă: Ucraina și Belarus să nu adere la NATO. Aceste două state vor intra, în următoarea decadă, sub influență rusească, fiind folosite pe post de state-tampon. De aceea conflictul din Ucraina care are șanse să se extindă spre Belarus, nu spre România.
Statele europene au grijă ca Germania să păstreze o poziție anti-Rusia, să nu se formeze o alianță. În ultima întâlnire pe care a avut-o cancelarul Germaniei, Merkel, cu președintele Putin, cel din urmă a adus în discuție pactul Molotov-Ribbentrop. Deși impresia ziariștilor români a fost că Putin bate câmpii sau aruncă praf în ochi, spunând că a fost făcut pentru securitatea celor două state, aceasta a fost, de fapt, o propunere de alianță, dar răspunsul lui Merkel a fost un refuz: pactul acela a fost condamnat de istorie deoarece a fost ilegal și inuman. O alianță Germania-Rusia este de nedorit. Cât timp cele două state nu se aliază, este încă un motiv să credem că războiul nu va veni în România.
Cel mai plauzibil scenariu este că nicio țară de partea estică a Carpaților nu va oferi suport militar Rusiei pentru a-și stabili două flancuri de atac deoarece s-ar pune singură la colț din punct de vedere strategic.
Europa este dependentă de gazul rusesc și face tot ce îi stă în putere să iasă de sub acest jug. Președintele Putin i-a promis lui Traian Băsescu, pe când era încă în funcția de președinte, că va vinde României tot gazul pe care intenționează să în vândă Ucrainei, iar România, la rândul ei, să pună adaos și să îl vândă ea Ucrainei. Aceasta nu este o propunere pe care un șef de stat o face unui alt șef de stat dacă intenționează să atace țara respectivă.

Ce este posibil să se întâmple în următoarele decenii
Dacă Rusia nu își va găsi aliați cu o putere militară puternică în interiorul NATO, Rusia, cel mai probabil, se va fărâmița după Putin. Europa va găsi surse alternative de energie gazului rusesc. Văzându-se fără niciun vecin puternic, Turcia va deveni noua putere din apropierea României, oricât de improbabil pare acum. Chiar dacă Imperiul Otoman s-a fărâmițat, Războiul Sfânt îi va oferi destule resurse încât să atace România. În următoarele decenii, România se va întări economic și militar, mai ales din unirea cu Republica Moldova. Cu o Rusie fărâmițată, conflictul din Transnistria va deveni istorie, iar Moldova va oferi militari în această uniune.
România va cere ajutorul slăbitei SUA, promițându-i orice cere în schimbul securității. SUA i-o oferă la un preț mare. Apa, cel mai probabil. Polonia va deveni aliatul cel mai de încredere al României și sursa grânelor în Europa. În cazul în care în cultura românească nu se pune la punct un instrumentar de reglare a psihismului colectiv, miturile vor continua să înflorească, iar România va continua să se distrugă din interior, la fel ca în anii de tranziție abruptă în care în România se credea că educația este pe ultimul loc pentru succesul unei țări. Deziluzionându-ne, am putea vedea avantajul pe care îl are România la resurse. Și, de fiecare dată când o țară a fost cucerită, semnele distrugerii au fost evidente: război civil, abolirea autorității interne.
Nimeni nu ne poate ajuta cu adevărat. David Cameron, prim-ministrul Regatelor Unite, constata cu teamă că bugetul pentru apărare a fost redus atât de drastic încât țara n-ar putea rezista nici măcar două săptămâni în cazul unui atac puternic. Anglia se distruge din interior precum Persia de odinioară, din cauza luxului. E o perioadă tulbure. Asta se reflectă și în artă. Ele au devenit tulburi, muzica nu mai poate fi înțeleasă sau e prea superficială, literatura e aplaudată între prieteni, sculptura a trecut la stadiul de instalație, pictura slujește lumea reclamelor, actorii și jurații Oscar slujesc Hollywoodului, iar fotografia și-a pierdut impactul social prin Photoshop, chiar când are nevoie să șocheze, este o permanentă editare a realității, ca și cum lumea a intrat într-o amnezie în care se leapădă de propriul trecut sperând că așa nu se va mai repeta.
Nu există niciun personaj negativ în istorie, oricât de mult ne-ar împinge angoasele din spatele miturilor să credem, există cruzimi cauzate de nevoi. Ultima dată când s-a crezut într-un personaj negativ al istoriei, în Germania de după Primul Război Mondial, a urmat încă o catastrofă, Al Doilea Război Mondial, din cauza limitelor prea dure impuse Germaniei. Rușii nu trebuie urâți, iar americanii nu trebuie iubiți, trebuie menținută o relație externă normală de colaborare. Și nu putem decât să sperăm că oamenii care iau deciziile care contează, acei eroi care nu apar niciodată la televizor, analiști și consilieri, se vor detașa de spaimele poporului pentru a-și păstra rațiunea intactă.