sinele este o iluzie

Nu întotdeauna trebuie să fii conștient de asta,
mintea se știe îmbăta singură.
Umple spațiul virtual cu întuneric din care par să vină chemări,
ascunde-n miezul lui nimicul și îl numește sine,
apoi gândurile capătă direcții pe care ochii
– precum o busolă –
le urmăresc în somn căutând timp sau lumină,
măcar trăită, dacă nu văzută cu ochii.

În stânga jos am o sapă.
Sap. Găsesc sinceritate.
Sus am forța să-mi amintesc.
Și-mi împing un corn din frunte,
de la atâta uitat spre cer
am devenit inorog.
Calul este cel mai frumos animal,
inorogul îi este îngerul păzitor.

În Sud-Est am o mască.
Sunt pe scenă.

În dreapta am Estul,
fereastra e deschisă, iar soarele răsare.

Tu vii din depărtare cu stolurile.

Mă întrebi dacă îmi iubesc mama
și oftez. Pupilele se măresc.
Ochii-n stânga-jos.
Orbesc.
Ești în fața mea, eu în întunericul minții, lovesc stânca
și iese apă. Sinceritatea iese ca un orgasm: da.
Îmi place poziția asta
a ochilor: sud-vest. Până-n Brazilia.

Mă întreb. Oare dacă eu privesc în stânga jos
pe harta asta imaginară a minții,
un brazilian privind dreapta sus... mi-ar putea întâlni sufletul prin cultură?
Poate legendele sunt legenda acestei hărți. Mitul eroului.

Cornul iese din frunte ca un calcul reușit.
În același fel ne-am visat și mintea și am adus-o în lume.
Gândim
ca și cum am putea întinde mâna să luăm lucruri din neant,
să le furăm pentru noi.
Stau cu busola-n față, ochii se mișcă singuri
știind încotro să-mi întind brațul și s-apuc orbește dorința din negură.

Iată, din această beție se naște comportamentul.
E ca o poezie:
nici dacă lumina și-ar fi vârât limba-ntr-un inorog
nu părea mai magic, mai fals, mai normal,
dar cu o piatră căpătâi
te miri câtă noapte e-n piatră și nicio coordonată:
roca n-are nicio iluzie despre sine.
Mintea n-o poți pune la fundația casei tale.

Comentarii