Acest Nou Val literar: WinRar de tot (partea 2/10)

Din păcate, acest Nou Val al literaturii române nu e altceva decât un flux-reflux într-un lighean uitat în curte, în care s-a strâns apa de ploaie.
Nici n-am fost pe de-a-ntregul convins că tutorilor cărții le-a plăcut pe deplin noul volum de poezie al lui Mihók Tamás, Winrar de tot, Editura Tracus Arte, București, 2015, dar tot am luat cartea la mână și am citit-o. Mai ales fiindcă mi-a recomandat-o un profesor în vârstă.
Într-un blurb pentru coperta patru, Al. Cistelecan ne spune: „Cu mare tupeu începe debutul lui Mihók Tamás, […] numai că nici nu poate, nici nu vrea să fie chiar atât de radical în densificarea de angoase. […] Dacă ar fi acoperit-o pe aceasta, Tamás ar fi făcut un eveniment din acest Winrar de tot; chiar și așa, cu ea doar pe jumătate validată, îl poate încă face”. De aceea spun că nu sunt pe deplin convins că tutorilor le-a plăcut cartea, Al. Cistelecan spune că este doar pe jumătate validată.
Iar Marius Miheț se semnează lector al cărții, dar nu declară nimic în scris (scripta manent), lângă cel de-al treilea naș al cărții, Gelu Vlașin, care garantează că autorul are „rafinament, inteligență emoțională și discurs introspectiv [...] – valoarea există”. Mie nu mi-a plăcut Winrar de tot.
Cât despre debutul în poezie, filologul orădean a mai avut unul, conform copertei doi a acestui volum: Șantier în rai, Editura Tracus Arte, București, 2013. Și a mai avut încă unul, în 2011, cu Libertate opacă și o supapă, doar că pentru un perfecționist este dificil să oficializeze un lucru imperfect. Să nu uităm că și despre această carte s-a spus că e doar pe jumătate validată. Știind că a dat dovadă de perfecționism în nenumărate rânduri, ne putem întreba dacă următorul debut va fi pe deplin validat și va fi bătut în cuie debut pe bune că, privind în urmă, s-ar putea ca volumele anterioare să fie considerate din nou nevrednice de a fi numite debut, iar Sisif își va da pinteni și o va lua de la capăt. Noi, ceilalți, rămânem confuzi.
Mai suntem confuzi și despre care e criteriul estetic după care poeziile sunt adunate între coperte, iar lectorul Marius Miheț își face tăcerea de aur. Poate cu bună știință (!) fiindcă, pe când toți autorii cunoscuți publică abia o zecime din cât scriu, filologul orădean publică aproape tot ce scrie și e ușor să ne închipuim că devine o muncă de convingere pentru lector să susțină că 80% din manuscris trebuie tăiat ca poeziile să poată locui sub același acoperiș, or pentru Mihók Tamás cam așa stau lucrurile: manuscris = volum. (UPDATE: Marius Miheț spune că s-a trezit în fața faptului împlinit, după o experiență asemănătoare.)
La început mi-am zis că e vina mea că nu înțeleg: „când iubita mea se-mbracă/ e de prisos să vă spun că/ segmente de cale ferată/ se acoperă de iarbă” (la persoana a treia). Probabil și voi vă imaginați pe cineva stând în fața iubitei sale dezbrăcate, spunându-i că segmente de cale ferată se acoperă de iarbă la fiecare haină pe care o îmbracă. Prima impresie pe care i-o lasă... este că iubitul ei are o cădere nervoasă.
Apoi am realizat că nu e singurul poem cu care nu m-am conectat și poate trebuia să mă chinui să-mi placă pentru a face asta: „acum că există lucruri/ atât de sigure pe lume/ îmi sfârâie sub ochi/ o roată cu dinți// cocoțată pe un palmier uscat/ vârsta îmi încărunțește/ departe de sânii tăi” (se lasă), „e un sentiment de aerosol sau mai știu eu ce/ pe fb/ plouă cu pisici și câini/ ar spune englezul/ rece și bonom/ pe aripile tale de înger/ văd amprente/ aș spun eu/ cald și trist” (amprente), „frânturi de vid/ iazuri mâloase/ pe calea lui bacchus/ în jos/ pe serpentine// și liniștea verbelor/ cum dirijează de sus/ toanele vremii/ cum ne apucă apoi fiorul/ și ni-l așază la șemineu/ în ce lună eram” (termină termină termină t).
În cele din urmă am fost sigur că nu mi-au plăcut poemele: „există între noi/ ceva/ ca de albină/ sufletul îmi moțăie/ sub baldachin/ un fuck up de mimă” (viaduct), „m-am prins cum vine asta/ într-un târziu/ și-am numit-o tristan tzara// el va fi precursorul/ tristan tzara el/ el va fi care va observa că viața e un metro paișpe din paris/ sau dacă nu el/ un admirator al de-al lui/ să zicem un postdecembrist” (tristan apoi poetul pd). Eu nu m-am prins cum vine asta. Nici Eugen Ionescu nu s-ar fi prins.
Mihók Tamás scrie: „lingeam înghețată panda/ de mână cu bunicu întrebându-l:/ de ce vii așa de lent?” (tabla de șah a lui bunicu) la care Eugen Ionescu i-ar răspune: „pot broda și eu pe această temă o sumedenie de variante de aceeași calitate și de o identică forță de sugestie superficială: bate cineva la geam/ cine s-a ascuns sub masă? […] la care poetic și mistic să răspund: nu știu. Vedeți primejdia clișeelor?(Eugen Ionescu, Nu, Humanitas, ediția a doua, pag. 23). De ce bunicul vine așa de lent? Nu știu. Poate fiindcă asta-i o biată amintire pe jumătate uitată, poate fiindcă bunicul umblă cu încetinitorul în amintirile eului liric. Poate fiindcă are reumatism.
Nu numai el poate scrie în acest fel. Oricine poate compune versuri ca Mihók Tamás. Ca exercițiu de imaginație, putem compune pe loc un poem pe care să-l intitulăm „Sfeclă & sfeclă, vrem poznași”: Curge Pepsi-n beci/ atâta cât Meduza/ mănâncă popcorn la filmul cu același nume/ golită de piatră/ la rinichi/ trece/ ca un tren prin gara Budapesta/ și mă-ntreb/ oare cât costă/ un kilogram de ceapă/ și unul de cartofi/ în yeni japonezi// substantiv/ adjectiv/ gen/ epic/ număr/ caz/ necaz// scriu aceste curiozități/ despre/ ceașcă/ dar eu nu-s curios. Ați priceput cum se cioplește-n sfeclă?
Mi-e greu să nu mă gândesc la un alt poet care practică shuffle de expresii, cu puțin talent, George Vulturescu. În același fel ca filologul orădean, Vulturescu, un Master of Ceremony (MC), construiește relații scriitoricești de prietenie până la Paris și-napoi, e fotogenic în poze – în felul lui –, se ocupă de promovarea culturii, de spectacole, pe baza prieteniilor face lansări de carte în capitalele lumii, aduce scriitori mari în fața publicului, invitați de valoare, dar lucrul cel mai important pentru el, ca scriitor, îl face de mântuială: nu scrie bine.
Pentru cine se întreabă de unde vine cuvântul Winrar din titlu, fără îndoială că v-ați întâlnit cu toții cu programul PC de arhivare-dezarhivare fișiere... care are ceva absurd în comun cu poezia lui Mihók Tamás: chiar și după ce expiră cele 30 de zile de evaluare, programul poate fi folosit în continuare, iar autoritatea cu care ți se cere să cumperi produsul e nulă, că mesajul e ignorabil. Un autor are nevoie de autoritate auctorială în text ca să îndeplinească bine convenția cititor-text, în afara căreia orice încercare de act artistic se prăbușește, spune Michel Foucault în Ce este un autor. Cu alte cuvinte: are nevoie de o voce așa cum muzica are nevoie de o linie melodică.
Ce mi-a plăcut? Cartea a ieșit de sub tipar în condiții grafice excepționale. Cine dorește să ajungă la propriile concluzii despre Winrar de tot, îl poate găsi aici. Mie nu mi-a plăcut Winrar de tot.