de-aș visa

cu geamul deschis
mi-aș linge rănile în fiecare noapte
și nu mi-aș mai face din inimă
un câine
care să latre la orice metaforă
ca și cum ar fi abominații ale ființei mele

de n-aș visa verbiaje
– frânturi ale naufragiului plutind pe ape –
nu m-aș trezi cu inima grea
ca și cum magia neagră ar fi dat cu ea de toți pereții

o tristețe le dă voce
ea știe să le ia în brațe pe toate
și să le plângă la căpătâi
apoi le dă drumul pe ape
cum făceau păgânii cu cei mai buni oameni ai lor

sunt oare singurul?
sunt oare vinovat de ceva?
când voi da la o parte inima de pe mormânt
voi vedea că mi-am păzit urgențele vieții mele
să nu facă primăvară?