revelație

cuvintele au personalitate.
personalitatea fiecărui cuvânt nu simulează cu greutatea sa lumea
ci lanțurile cu care le legăm în fraze sunt ruginite din cauza noastră
ele nu apăsă nimănui pe umeri ca unui atlet care se înclină
în față și nu refuză căderea de dinainte de pornire ca primă rostire
a unei fugi în mulți mulți pași
cum nici eu nu mai pot nega proximitatea realității când îmi spală simțurile
și emoțiile de percepții
(realitatea) conectându-se la intimintatea mea ca un hacker
mă scutură din somn ca un cuvânt extraestetic într-un vers (hacker)
apelând la partea impredictibilă din noi care ne ia prin surprindere câteodată și ne face să tresărim

în sfârșit îmi pun jos povara și încrâncenarea
aleluia începe veșnicia fără de mine și fără de nicio judecată sau părere
și mai începe parcă și dragostea dar forțarea gândului meu
– sau mirarea –
alungă trezia de pe gene
așa că nu mă voi mira
nu voi face din nou aceeași greșeală
și voi iubi totul. totul.
totul întreg
și răul tău și răul meu care ne animează în poveștile vieților noastre

acum o secundă e o secundă
un gând durează fix un moment
o reușită e o reușită sau nu
viața pare din nou lungă
și toate lucrurile pe care le uram împreună atât de bine
devin bilete de călătorie către noi înșine
și pe locurile copilăriei noastre înfrunzește inocența crud și răcoros
în miros de iarbă cosită

nu numai atleții se închină liniei de start înainte de cursă
în fața mea obișnuia să se încline viața
ca un boxer nu mă mai îndoi nu-mi mai aplec capul
ci-l privesc lung până a primi lovituri începe să însemne a mă zidi în forță
până înțepenesc templu locului
și nu mai trebuie să las în casă câinii
îi pot hrăni de la ușă
silueta lor cere carne

forma unei foarfeci cere să taie foi
și forma calului merită iarbă și alergare și libertate și pe toți ne cheamă să fim grațioși ca el
un cal pare aplecarea unei mame la greutățile cotidiene
vrem să-i semănăm dar nu putem iar asta îl face și mai frumos că n-are nevoie de noi să fie așa
privește-l și prinde-i sfințenia de după venele umflate bărbătește la picioare
e prima dată când privirea ți se deschide și pare
o cheie care inevitabil potrivește la descuierea
necazurilor
și prezice victorie
iar eu mă apuc să eliberez cuvinte cu plăcerea cu care drumețul călătorește
– de fapt rătăcește mimând seducția căci simularea
rătăcirii e miezul seducției la fel ca această pauză –
îmi spulber mâniile înotând în larg
îmi spun rugăciunile
iertările
în așa fel încât nici malul nu se mai vede
toate rămân în urmă în apa botezului și rămâne cu mine numai ce imediat e sacru
îmi las materia trupului s-adoarmă
și va fi lumină

Comentarii