O poezie de Ion Barbu, prost înțeleasă de mulți



Ion Barbu (1895-1961)
Nu că mi-ar plăcea Ion Barbu precum îmi place Nichita Stănescu, dar autorul merită să fie înțeles, totuși, chiar și de profesorii de limba română.
Poezia Timbru, cred, este cea mai prost comentată poezie din istoria literaturii române, deși nu e de lepădat, dacă ne gândim la originalitatea ei. Redau textul în întregime.

Cimpoiul veșted luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare...
Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare
Și unda logodită sub cer, vor spune – cum?

Ar trebui un cântec încăpător, precum
Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.

Găsim comentarii ca la acest link, că autorul s-ar fi gândit la un timbru poștal: „cuvântul timbru are două sensuri, sensul denotativ, situație în care are sens de timbru poștal, dar care în sens conotativ se referă la legătura dintre autor și cititor”. O inepție. Nimeni nu înțelege nimic din ce-a vrut să spună autorul materialului. Adică în sens denotativ e timbru poștal, iar în sens conotativ înseamnă că are valoare intrinsecă și a devenit timbru filatelic? Sau autorul corespondează cu cititorul? Cum îi răspunde cititorul?
Alții spun că Ion Barbu a devenit un brand: „pentru poezia lui Barbu titlul (n.r. Timbru) semnifică marca, emblema liricii sale, aplicat sub forma unei poezii scurte, prin care exprimă concepția despre rostul poeziei, poetul dorind să fie sigur că mesajul transmis ajunge la cititor...”. Nu a ajuns, din păcate. Ce treabă are un timbru poștal cu poezia asta? Niciuna. Textul complet al „comentariului” e aici.
Explicația reală este că Ion Barbu a iubit armonia matematicii și a muzicii (fluierul sună-ncet durerea divizată, pătrime cu pătrime) și s-a întrebat simplu: în același fel în care cimpoiul și fluierul din primul vers au un timbru muzical, ce timbru ar avea piatra-n rugăciune, unda logodită sub cer și a humei despuiare.
Teoria muzicală spune că sunetul are patru proprietăți: înălțime, durată, intensitate și timbru. Astfel, prin perceperea timbrului, putem să ne dăm seama dacă un cântec e cântat la chitară sau pian. Timbrul face diferența dintre vocea mea și a dvs., chiar dacă amândoi vom cânta același cântec, cu aceleași note, durate și intensități. Timbrul e precum personalitatea: fiecare instrument muzical emite sunete cu un anumit timbru.
O vioară emite sunete de vioară, o chitară, sunete de chitară. Iar eul liric se întreabă (și își dă singur răspuns în strofa a doua) ce fel de timbru au piatra-n rugăciune și unda logodită sub cer. Ca să poată explica asta, eul liric are nevoie de „un cântec încăpător”, o simfonie universală, că toate lucrurile din lume au o personalitate (suflet) și o viață a lor și toate cântă-n felul lor. Timbrul acesta imaginar (al pietrei care se roagă) are similiarități cu foșnirea mătăsoasă a mărilor sau cum sună lauda grădinii de îngeri. Nu cu poștașul care sună întotdeauna de două ori și nici că imaginea imprimată pe un timbru de marcă românească ar fi ce a fost dintotdeauna: marea cu sarea la 1 leu. Trebuie doar să pui ștampila. Nu, nu are nimic de-a face cu acestea. Astfel de comentarii (ne)literare sunt făcute de oameni care, din păcate, nu s-au gândit niciodată la ceva dincolo de ei înșiși și sunt mai mult comice decât edificatoare.

Comentarii