Cum am văzut artele cu ochi de copil


1.       Teatrul
Îmi amintesc când am văzut întâia oară o piesă de teatru la televizor, jucată de actorii Teatrului Național din București. Fiind crescut într-o familie creștină, am avut senzația că oamenii aceia se află într-un infern – scena în sine – din care nu pot scăpa, că pasiunile lor îi țin în horă, în joc. Sentimentul n-a dispărut nici azi.
2.       Filmul (ca fotografia)
Întâi am intrat în contact cu filmele lui Chaplin. Lumea din jurul lui era nebună, încât la un moment dat îți venea să strigi, în toiul filmului, de ce nu-l lasă odată în pace pe omul acela. Am realizat că oamenii fac lucruri și își trăiesc viețile doar ca să uite și să nu-i uite nimeni dacă au reușit să uite. Apoi se aruncă în vicii să uite că le au. Uitarea asta e o performanță, uneori prin plăceri, alteori prin credințe, alteori prin răutate. De aceea, în cazul lui Chaplin, asupritorii lui îi făceau rău: să aibă o preocupare ca să-și alunge gândul că totul e absurd. La urma urmei, chiar și comedia era o încercare de a-l face pe spectator să uite aceeași absurditate, că valorile sunt convenții, nu sunt universale și sensul vieții nu poate fi dobândit așa (nu sunt sigur că asumarea ar ajuta). Și asupritorii noștri, companiile, politicienii sau sistemul, au ales să fie așa să aibă cineva o preocupare. Poate prin dureri, uităm și noi, în felul nostru, că totul e absurd.
3.       Muzica
Am avut un televizor alb-negru, marca OLT. Îmi amintesc că am văzut-o pe Tanita Tikaram pe ecran la un post maghiar și mi-am spus că e cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o. Era piesa Twist in my sobriety. Și avea ochi căprui ca ai mamei, iar în videoclip, cele mai multe scene au fost turnate în mediul rural, de unde venea și mama. Prin muzică m-am îndrăgostit de tristețea din vocea ei, care – cumva știam – venea din condiția umană. Am vrut să cunosc răul, răul ei, să pot s-o salvez pe femeia asta care semăna cu mama în tinerețe. Am mușcat-o: mărul era putred și n-am putut s-o salvez. Pe nimeni, de fapt.
4.       Sculptura
Eram clasa întâi, iar la școală cineva ne-a arătat poze cu Coloana infinitului a lui Brâncuși. Am crezut întâi că sunt niște clepsidre, că nu este o înșiruire de spații, ci de timpuri. Poate încă am dreptate. N-am înțeles de ce s-ar pune cineva să facă o sculptură despre un lucru cu care n-avea nicio legătură ca om. Până când nu m-am înscris și eu la opțional de sculptură în cretă. Scrijeleam cu lamele bucăți de cretă. Atunci am priceput că de fiecare dată când pun mâna pe lamelă, aveam în minte o formă ciudată din visele mele de copil, formă pe care n-o puteam înțelege numai dacă o aveam în fața ochilor, s-o pot roti pe toate părțile. Precum Brâncuși a avut în fața lui Coloana infinitului.
5.       Coregrafia
Patinajul artistic. Îmi plăcea să văd cuplurile cum alunecă pe gheață, cum dansează maiestuos. Dar cel mai important lucru pe care l-am învățat nu a fost că mișcările acelea exprimă ceva, ci cum improvizau. A fost mai important să știe improviza decât să facă triplu salt. Îmi amintesc de un cuplu de ruși care, de fiecare dată când încerca să facă triplul salt, eșua, el sfârșea alunecând pe gheața rece, dar ea salva situația, se punea în genunchi și-și ridica o mână, cu cealaltă ținându-l, ca și cum ar fi fost totul doar un gest intenționat. Și, ca să fie credibil că n-a fost un eșec, au repetat nu saltul de trei ori, ci căzătura. Mi-am zis: o greșeală repetată de trei ori se numește artă. Cea mai simplă definiție! Cuplul a câștigat, juriul a zis că a fost o impecabilă prezentare a încercării zadarnice a omului de a atinge absolutul...
6.       Arhitectura
Prima dată când am văzut o clădire grecească, la Telenciclopedia, mi-am zis că un arhitect este, de fapt, un sculptor de clădiri. Dar nu grecii m-au impresionat, că în centrul orașului Satu Mare e Catedrala Greco-Catolică, ce semăna cu Templul lui Zeus, așadar nu era ceva ieșit din comun. Piramidele m-au impresionat, că nu le-au făcut ferestre. Crezusem că egiptenii au sculptat un munte, nu că ar fi pus blocuri mari de piatră unele peste altele. Chiar și acum, când mă uit la un munte, pentru un moment, mă gândesc cum ar putea fi sculptată o piramidă din el.
7.       Literatura
Stănescu. Nichita Stănescu. Era un interviu cu poetul, la TVR. Cred că aveam patru ani. El vorbea de bazalt peste bazalt și curcubeu tăiat în două. După ce fusese emisiunea Pro-Patria, în se care arăta cum se folosesc armele, din care nu înțelegeam mare lucru decât că bărbatul apelează la violență mai des decât femeia, să uite cât de absurdă e toată existența noastră, mi-am zis, ascultându-l pe poet recitând: în sfârșit ceva ce înțeleg și eu! Curcubeu tăiat în două, sigur înțelegeam, iar bazalt peste bazalt era ceva nedefinit, dar frumos, după cum era tonul vocii lui, de parcă mama spunea o poveste, doar că nu cu personaje, ci cu sentimente. N-am avut nicio dificultate să înțeleg. De aceea, a doua zi, m-am pus să scriu. Și i-am întrebat pe toți despre ce să scriu, că nu știam altceva decât Stănescu, și mi-au zis: ce îți place. Da, știam scrie. Știam că nu pot scrie despre păsări unghiulare (cum?) și tristeți, că nu eram (încă) trist, deși era ceva seducător în tonul lui nostalgic, așadar, am scris despre pisicuțe, câini și bunica. Apoi am citit tot ce mi-a picat în mână, să-nvăț să construiesc singur păsările mele unghiulare și să descompun sentimente până la esență. Și cât am plâns când am dat de gândăcelul Elenei Farago! Azi e riscant să nu-i citești pe autorii români, că ești acuzat că nu mai citești, poate din aceeași absurditate descrisă mai sus, iar eu sunt un bun masochist, deși știu că vine durere dintr-un loc, tot acolo mă duc.

Acestea au fost primele mele contacte cu artele.  

Comentarii