Ești artist? Testează-ți criticii!

 Satirul Marsyas pierde un concurs muzical
contra zeului artelor, Apollo, care avea
ca miză jupuirea învinsului.
Unii pseudo-critici se cred zei, dar când le dai
propriul medicament, sunt și ei Marsyas.
Nimeni nu e mai presus de artă.
Criticul Nicolae Manolescu le dădea un sfat, la un moment dat, tinerilor critici: negați (link). Să le pună tuturor tichiile pe capete, nu laurii. Sigur, ați spune că nu aveți nicio apărare împotriva criticilor de artă, că mulți cred că devin mai mari cu cât neagă mai mult, nu cu cât ajută mai mult.
Este simplu să fii un Gică-Contra. Iar ca artist nu le poți avea pe toate, nu există un artist complet în domeniul lui. Dar criticii susțin că ar exista un asemenea artist și că la acel etalon sunt raportate toate.
Eu sunt axat pe literatură, așadar voi vorbi despre critici literari. Întotdeauna când intram în contact cu un nou critic, îi trimiteam înainte o lucrare foarte recent publicată (un fragment de proză sau o poezie) a unui scriitor cu merite internaționale, pretinzând că eu am scris lucrarea. Alegeam de obicei scriitori care m-au influențat pe mine. Subliniez: lucrare recent publicată. Adică nu scrisă în 1800 toamna de un autor decedat, ci recent, într-unul din stilurile contemporane. Și nu trimiteam nimic în vederea unei recenzii, era material insuficient pentru publicare, ci îi rugam doar să îmi spună o părere despre un proiect în lucru.
Am senzația că literatura română se dorește paralelă de cea universală, ca și cum ar vrea să fie o insulă separată de curentul internațional. Probabil mi se pare, s-ar putea să fim chiar înaintea epocii, numai n-am aflat încă.
Cei mai mulți critici cărora le trimiteam lucrările unor scriitori mari din lume îmi spuneau că-s zero barat! Că habar n-am de nimic, că nu-s talentat. Chiar mi se spunea că nu citesc nimic! Probabil unii se uitau în oglindă dimineața și știau ce lipsuri au și mi le proiectau mie. Spuneau că trebuie să stau cu creionul și ciorna lângă carte, să o citesc cum trebuie, ceea ce și fac, că trebuie să stau cu o carte de teorie literară lângă mine, dar ei n-auziseră de Linda Hutcheon.
Puținilor critici care îmi ziceau că am talent la scris, le spuneam că am greșit fișierul, îmi ceream scuze și abia apoi le trimiteam lucrarea mea. Astfel știam că dacă o iau pe cocoașă, o iau pe bună dreptate. S-a întâmplat și asta uneori. Numărul lor nu e mai mare de cinci-șase. Ceilalți, aproape o sută, dacă am numărat bine mailurile, printre ei și directori de mari reviste literare, unii cu premii prestigioase în România, au fost puși pe o listă neagră. Lista mea, desigur. Unora chiar le-am dat a doua șansă, am scris un mail de pe un alt cont, cu o altă lucrare a unui mare scriitor contemporan și tot mi se zicea că scrisul meu e „apă de ploaie”. Anul trecut i-am trimis unui (pseudo-)critic un fragment de 5 pagini din Coaja de nucă de Ian McEwan și a zis că e o „prostie fără margini”...
Unui scriitor care e și cronicar și director de revistă i-am citit odată, stând la o terasă, relaxați, doar să-l testez, o poezie scrisă în 2009 de un mare poet, Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură și mi-a zis: sinceritatea din poezia ta nu are nicio valoare așa cum mugetele cerbilor, la orgasm, nu au valoare artistică fiindcă de-ar avea, ar fi cel mai frumos cântec”. El nu știa sau nu voia să știe, dar asta era valabilă pentru propria lui poezie, nu pentru a laureatului. Parcă vi se formează în minte un tipar despre ce oameni sunt și ce cuvinte folosesc, nu? Dar nu i-am spus asta niciodată. Ba încă o debutantă care îl simpatiza se afla și ea acolo îi dădea apă la moară ca o mahalagioaică și zicea că habar n-am ce e poezia. Apoi le-am zis că voi citi o poezie scrisă de un scriitor de valoare (dar nu chiar de Nobel), le-am arătat și revista de unde citesc, și mi-au zis că, în comparație cu ce am scris eu, e o diferență între cer și pământ! Am insistat să mai citesc o poezie, de data asta a mea. Și într-adevăr asta a fost a mea. Au zis din nou că „ești slab, măi băiete, ești slab, poate scrii tu mai bine, dar ce mi-ai citit, prima și ultima poezie, sunt slabe de tot”. Zâmbeam, iar ei nu-și dădeau seama de ce sunt atât de calm, asta îi întărâta mai tare, mă luau peste picior cu întrebări de soiul: ce am citit ultima dată, dacă știu citi cum trebuie etc.
„N-ai recomandări, nu mi-ai făcut favoruri, te fac zob!”
Din păcate, se merge pe găști și recomandări. Puțini critici simt cu inima lor și gândesc cu propriul lor cap. Mulți sunt doar scriitori ratați care vor să se răzbune pe alți scriitori pentru eșecul lor. Unii critici se uită numai la copertă, deși pare incredibil, și vă vor spune că e o carte proastă. În cel mai bun caz, o vor deschide-o la întâmplare în trei-patru locuri, vor lua un citat de ici-colo, să pară credibilă minciuna că au citit, apoi vor spune oricum ce au intenționat să spună dinainte de mascaradă, anume că e proastă cartea. Sau la multe lansări de carte cei care vorbesc despre carte nu au citit-o. La o anumită lansare de carte despre Nicolae Labiș, la Satu Mare, vorbitorul, încercând să nu bată câmpii, a zis: „valoroasă carte, e vorba de mai mulți poeți printre care și Nicolae Labiș (apoi aruncă încă o privire în carte și vede titlul unui capitol, O naștere târzie la Budapesta), iată aflăm că poetul s-a născut, de fapt, târziu, la Budapesta...”.
Și mai este o problemă. Mulți critici sunt setați pe postmodernism ca și cum e singurul curent literar actual. Deși nu este așa. Mă pot gândi la experimentalismul lansat de Marin Mincu, mă pot gândi la neo-expresionism și post-expresionism, mă pot gândi la antipoezie, la realism magic, mă pot gândi la multe alte curente literare mai puțin cunoscute, dar actuale. Și ce fac criticii? Îți iau romanul scris în stil magic-realist și ți-l fac praf cu un instrumentar postmodern. Ceea ce e o rușine: ca și cum un critic de pictură se uită la un tablou de Renoir și nu-l încadrează în impresionism, ci-l critică din punctul de vedere al realismului, că ar fi nasol. NU SE MAI POATE AȘA: să fii critic literar și să nu cunoști curentele literare, teoriile estetice și istoria ideilor. Sau să îți pui propriul gust deasupra instrumentelor profesioniste de critică. E o rușine ceea ce se întâmplă. Sigur, e foarte ușor să te auto-intitulezi artist/ critic postmodernist din moment ce acest curent are nenumărate definiții și te poți refugia lesne într-una din ele, fără ca măcar să-ți pese de fondatorii și mari promotori ai acestui curent, că în globalizare poți să lași impresia că ești actual după ce navighezi doar o oră pe internet.
Dacă ascultați o piesă cântată de Whitney Houston, veți spune în primele 10 secunde că are voce și talent. Nu trebuie să fii un geniu să îți dai seama de asta. La fel e și cu marii scriitori ai lumii: dacă îi trimiteți unui critic literar un fragment din ceva publicat recent de un mare scriitor (lucrare care să nu fi apucat să fie indexată puternic de Google în căutări), criticul de valoare ar trebui să recunoască o voce și un talent bune. E datoria lui, dacă tot se consideră un reper și un formator de opinie.
Eu respect criticii de artă, știu că e o muncă titanică să fii detașat, profesionist, imparțial și să îi dai fiecăruia o șansă, apoi să mai ai și o viață personală pe lângă asta. Deoarece dacă îl faci zob pe cineva într-o revistă, îi poți tăia curajul de a mai crea. Da, e o uzură interioară să scrii de bine despre zeci de cărți bune. Poate vă-ntrebați de ce nu le-am spus niciodată respectivilor critici că lucrările despre care mi-au comunicat verbal (sau scris pe mail) că sunt slabe... n-au fost scrise, de fapt, de mine: fiindcă nu vreau să fiu urât chiar atât de mult. Cel puțin nu în timpul vieții, că e obositor să te lași urât. Poate numai după moarte, după modelul lui Adrian Marino, Viața unui om singur. Iar intenția unui critic, când intră-n contact cu o lucrare, ar trebui să fie de a ajuta, nu de a nega. Că se-ntâmplă să dea de lucrări proaste, e o altă discuție, dar intenția nu ar trebui să fie de a nega.

Comentarii

Theo Gușat a spus…
Uneori am trimis și poezii publicate de o anumită revistă aceleiași reviste și au zis că sunt prost scrise...