Pamflet pentru filologi (și nu numai)

Fiecare limbă este o interpretare a realității &
limbile formează și păstrează mentalitățile popoarelor vorbitoare
  • În limba română, verbele auxiliare sunt: a avea, a vrea și a fi. Dintre acestea, cel mai folosit este a vrea. Pe de altă parte, în limba engleză, auxiliarele sunt to be (a fi), to do (a face) și to have (a avea). Ei le folosesc des pe toate în formarea predicatului. Pentru eschimoși zăpada este importantă, au 50 de cuvinte pentru zăpadă. Pentru englezi, este important să existe, să aibă și să facă. Pentru noi, românii, este important să vrem. Adică să ne dorim. Apoi, câteodată să avem, doar să putem exista. Niciodată să facem, to do.
  • În limba română, timpurile trecutului sunt în general perfecte (din lat. perfectus - terminat). Adică limba română ne influențează să terminăm odată lucrurile. Asta poate fi și bine, și rău. E bine să nu lași lucrurile bune neterminate, însă dacă e vorba de o dobândă, e bine să fie continuu în folosul tău. Dar noi ne punem banii în bancă și credem că putem uita de ei. A doua zi dobânda scade, iar noi ne trezim, după ani de inflație, că primim mai puțin bani decât am băgat în cont, cu dobândă negativă. La fel e și cu divorțul, dacă-l terminăm, noi, românii, nu ne mai grăbim să ne căsătorim. În străinătate, divorțul nu e sfârșitul: am divorțat. E doar începutul...
  • În limba engleză, aproape toate timpurile verbale sunt continue. Trecutul e continuu în trecut, trecutul poate fi continuu până acum și poate chiar să mai continue. Trecutul nu e doar trecut cu vederea. Pentru noi, românii, cu timpuri perfecte, e mai greu. Am făcut-o și gata. Nu face parte dintr-un continuum temporal. Poate de aceea uităm și cât de asupriți am fost și ne lăsăm asupriți din nou. Asta reflectă și un soi de masochism.
  • Limba română și-a pierdut din condiționalitate. Avem timpul verbal condițional-optativ, dar nu ne spune prea multe despre cât de realizabil e un lucru sau dacă e ireparabil. Nici prezumtivul nu ne spune și nici conjunctivul perfect. Condițional-optativul arhaic românesc ne spunea puțin-puțin: vream mânca (a vrea + inf. verb.). Este intraductibil ad literam subjonctivul francez. Sau If Clause din engleză. Sigur, îl traducem, dar ne folosim de alte tertipuri, nu există un omolog verbal, se pierde din sens. Așadar, când noi vrem ceva, la condițional optativ, nu știm dacă e realizabil sau nu, că limba noastră nu a mai păstrat asta. Dar pentru noi, românii, e important să vrem și atât. Poate filozoful Schopenhauer ar fi trebuit să scrie în românește cartea Lumea ca voință și reprezentare, dacă atât de important este să vrei și atât.
  • Pentru noi, patria e o mamă. E chiar de genul feminin, o patrie, două patrii. Pentru nemți nu e mama-țară. E tata-țară: fatherland. E tata lor. Sigur, când la noi a venit comunismul de tip stalinist, am avut și noi un tătucă, chiar dacă unul nedorit. Dar cum și Burebista se termină în vocala a, nu am putea fi siguri că România e un nume feminin. Sigur, îi poți da copilului și numele Tupac și să fie o fetiță, după gusturile stranii nu te poți lua.
  • În general, împărțim lumea în animate masculine, animate feminine și inanimate, iar substantivele noastre pot avea genul masculin, feminin și neutru. Masculii (aproape) oricărei specii de animal vor fi denumiți printr-un substantiv la genul masculin, femelele, la genul feminin. Neutrul este pentru obiecte. Apoi vin excepțiile. Asta dă o anumită claritate și nu lasă loc de ambiguitate în comunicare. Însă limba engleză are patru genuri pentru substantiv și îi face pe vorbitori să vadă altfel realitatea: masculin, feminin, neutru și comun (sau general). Cel din urmă arată o dezvoltare a limbii împotriva sexismului: teacher, child, worker etc. Pentru teacher, noi avem atât profesor, cât și profesoară. Româna e mai precisă uneori, dar engleza mai puțin sexistă, că româna nu are feminin pentru ministru. Ministreasă nu e femininul substantivului ministru, înseamnă „soție de ministru”. Iar vecinii noștri, maghiarii, nu au genuri pentru substantive. Ardeleanul nu poate înțelege cum poți bea o pălincă fără să nu crezi că faci dragoste cu ea, pălinca. L-ar face să se simtă fitincău.
  • Y este i grec. Asta îi spune originea, de unde l-am împrumutat: de la greci. Și nu l-am dat niciodată înapoi, dar tot „împrumuturi” se numesc aceste influențe din alte limbi. Lecție pentru bănci: nu le acordați împrumuturi românilor. Și se numește i grec, nu i grecesc. Așadar, avem un grec în alfabet. Cum ar fi, în același fel, în loc de „pantofi grecești”, să spunem „pantofi greci”? Dar în limba engleză, Y este când vocală, când consoană. Și l-au furat de-a binelea. Nu se numește i grec. E doar uai. Uai, man, why?


------------------------------------------------------------------------------
Aceasta este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

Comentarii