Seducătoarea credință în rău


Când vă uitați la imaginea cu scufundarea
Titanicului, simțiți compasiune sau dorința
de a da lecții despre orbire și mândrie?

Probabil că, în secret, fiecare dintre noi crede că singurul lucru cu care merită să se laude este relația intimă pe care o are cu răul vieții. Că noi, prin greutățile prin care am trecut, am gustat din amarul vieții și că asta ne-ar face, cumva, un soi de eroi în ochii noștri. Câteodată, cu jumătate de gură am și spus-o: „eu și răul ne cunoaștem”. Vechi tovarăși.
Fiindcă ne credem morali, uneori nu ne mândrim nici cu realizările noastre, nici cu frumusețile pe care le-am văzut sau simțit, nici cu studiile pe care le avem; ajungem să credem că singurul lucru cu care ne putem lăuda este credința în puterea de modelare pe care o are răul în viața omului. Iar în privința aceasta suntem credincioși de neclintit, ba chiar „habotnici în d'ale răului”.
La un accident rutier, mulțimile se adună la locul faptei nu să ajute, ci să privească, să își confirme că acea credință în rău este justificată: „am spus eu că un astfel de rău i se poate întâmpla oricui”. De aceea și setea de imagini sângeroase la sporturile violente, de aceea și știrile de la ora cinci.
Așa cum fiecare e ortodox sau catolic în felul său, tot așa, fiecare om are propriul cult al răului. Din păcate, de cele mai multe ori, se ajunge până într-acolo încât să se facă prozeliți ai acestui cult vanitos tocmai dintre cei dragi, că par la îndemână. Astfel, dintr-o ambiție arogantă de a modela lumea după propriul chip, se dau „bătăi rupte din rai”, „se taie din nasuri”, „se altoiesc” caractere. Iar cei altoiți, desigur, nu vor înțelege că „înțelepciunea este credința în rău”, așa cum era intenția – un om înțelept știe că revelație cu forța nu se poate –, vor înțelege doar că „teama înseamnă credința în rău”. Cu nuiaua nu-l poți dezvăța pe nimeni de iluzia că făcând binele este îndreptățit să i se întâmple numai binele.
Dacă Narcis privea în oglinda apei să se cunoască și să se admire în timp ce învață despre sine, prin credința în rău omul își ia umbra drept oglindă și se felicită pentru cicatricile pe care le ascunde. Precum Narcis, care s-a luat pe sine însuși unitate de măsură pentru întreaga lume, este foarte ușor să te lași sedus de gândul că „vă pot învăța eu cum stă treaba asta cu viața”. Se scriu mii și mii de autobiografii din sentimentul acesta, din înfumurarea de a fi „profesor în rău”.
E un fals simț al datoriei să îți spui că mai bine îți refuzi o sinceritate care ar aduce la lumină durerea din spatele acelor cicatrici, „să îți iubești durerile” sub pretextul de a nu le destănui celor dragi, că i-ar împovăra, însă, de cealaltă parte, să impui/ aplici o mentalitate întunecată ca formă de inchiziție. De subliniat că, în final, neferictul Narcis s-a prăpădit, murind de foame lângă oglinda apei.
Această credință în rău este un „virus psihologic” care dorește să facă ce orice virus face: să se multiplice. Cei care îl iau de la noi seamănă cu noi, devin copii ale noastre, pe scurt, devin posesia noastră. În Frații Karamazov, Dostoievski spunea că ne trăim viețile cu credința ascunsă că nu vom muri niciodată. Așadar, nici în moarte nu credem cu atâta zel (deși e singura certitudine umană) cum credem în rău. Însă, în esență, un astfel de „zelos al credinței în rău” nu are intenția de a face acel „bine pe termen lung” pe care pretinde că îl face. Chiar recent am citit o poveste despre fascinația răului, cu un copil bătut din senin de tatăl său după ce amândoi au supraviețuit Holocaustului, să-i arate „că viața e nedreaptă”. Oare ce-l putea învăța, ceva ce lagărul n-a reușit în această privință?
Din vanitate, definiția naivității devine „o necredință în rău, ca și cum o astfel de credință este însăși rațiunea de a fi, o relație sănătoasă cu Viața, apoi, paradoxal „să fie striviți ca să fie ajutați”, să-i fie revelat „dumnezeul personal”, în traducere liberă suntem noi înșine eroi civilizatori, dacă tot suntem deja eroi în ochii noștri pentru cicatricile pe care le avem. Oare tu, când vezi un „molâu”, un „mameluc”, un „bleg”, vrei să-l ajuți sau să-l strivești?

Comentarii