De ce îmi vine să mor

Fiindcă nu mă pot adapta acestei lumi. Să mă adaptez ar însemna să devin un monstru, iar să nu mă adaptez, să rămân un eșec. Pentru unii, nu sunt un eșec, dar față de ce mi-am propus eu să fac în viață, când am fost copil, sunt.
O parte din vină o are România. Îmi amintesc când părinții mei încă mai credeau că dacă muncești, poți reuși în viață, și i-au dat pe frații mei mai mari la școli profesionale. Eu doream să fac ore de pian (tu, artist?), de informatică (computerul e Diavolul!) sau de chimie aplicată (n-avem bani de așa ceva!), dar nici n-aveai cu cine, nici nu credeau în așa ceva: eram copii de pălmași și pălmași trebuia să murim. Ceea ce cred că se va și întâmpla.
În străinătate, există posibilitatea legală ca un copil să termine liceul la 9 ani, pe motiv că e genial. Acolo, se învață lucruri folositoare precum editare audio-video, la noi încă se predă câte neveste a avut Alexandru cel Bun. Dacă voievodul ăsta știa că atât de important va ajunge în istorie acest lucru, poate s-ar fi însurat și cu mă-sa. La ce ne folosește nouă să știm astea? La ce-mi folosește să știu face un comentariu literar, și acela, după mentalitatea iluștrilor critici? Oooh, școală paralelă de mersul lumii!!!

Plăcerea de a construi e înăbușită

Unii au plăcerea de a construi
încă din copilărie.
Nu mă uit cu jind la reușitele oamenilor de nimic și nu mai mi-e ciudă că eu însumi n-am reușit – am depășit faza aceea –, ci sunt trist că lumea parcă e alcătuită în așa fel încât să se facă risipă de talent, proștii-n față, că au gura mare, deștepții-n spate, că au cumpătare. E o durere să văd cum istoria se repetă și la tinerii capabili de acum. Nu, nu vreau glorie, vreau doar să mă simt folositor, să fac lucrurile să crească sub ochii mei, asta e plăcerea mea.
Există oameni care preferă să nu facă nimic la serviciu, precum sunt parlamentarii, ba încă le bagă altora bețe-n roate pentru a-și menține pozițiile necuvenite. Cu sinceritate spun: aș crăpa nefăcând nimic opt ore, pe scaun, mai degrabă aș face flotări opt ore decât să mă uit pe pereți. Dar tocmai monștrii aceștia ne hotărăsc destinele. Refuz să devin un asemenea om.

Autodisciplina a devenit o rușine

E ca și cum întreaga planetă petrece pe mormintele copiilor, e o petrecere continuă: hedonismul ca pretext de celebrare a faptului că suntem vii. Rezolvă acest mod de viață ceva din sărăcie și morțile infantile? Nicidecum! Nu se dorește rezolvarea problemelor umanității deoarece, dacă s-ar dori, nu s-ar mai promova atât de mult hedonismul, în care fiecare își caută propriile plăceri și atât. Culmea, după ce se promovează atât de mult consumerismul și hedonismul, tot pe noi se dă vina, pentru ca, simțindu-ne vinovați, să o luăm de la capăt cu viciile, încercând să uităm de vinovăție și responsabilitate. Ca bețivul care bea să uite că bea.
Era o vreme în care nici nu-ți trecea prin cap să petreci fără motiv, decât dacă: ai absolvit o școală, ai luat permisul de conducere, îți era ziua de naștere sau onomastică, ți-a ieșit bine anul financiar. Petrecând mereu, nimic nu mai e special, devii de-sensibilizat de la atâta fericire, vrei mai mult și mai mult, iar dacă nu găsești, probabil o dai pe droguri sau pornografie.
Autodisciplina a devenit o rușine, ba chiar ești marginalizat dacă o arăți pe față. Devii oaia neagră care se dorește diferită, devii un intrus care le amintește, prin simpla sa prezență, cât de jos au decăzut. Și te vor urî pentru asta, spunându-ți că autodisciplina e pentru retardați care nu se știu bucura de viață.
Imediat ce am zis că nu mai beau alcool, oamenii au început să mă arate cu degetul. Da, la 19 ani beam 17 beri, iar a doua zi eram proaspăt și bun de muncă, dar azi, dacă beau două beri, încep să-mi strălucească ochii. Recent, după o guriță de whisky, doar cât mi-am înmuiat limba, am fost constipat o săptâmână. La 17 beri, azi aș ajunge-n comă. Când eram de 20 de ani, flora intestinală era super.
Link:
Why It's So Hard To Recover After DrinkingAs You Get Older .

„Vrem oameni competenți” e doar un slogan HR

Nu ești de-al nostru dacă nu bârfești
Mi s-a zis chiar și că sunt o amenințare pentru că am plăcerea de a face lucrurile să crească: deoarece asta înseamnă că, rotiță cu rotiță, îi antrenez pe toți cei din jurul să facă ceva, or acesta nu e un lucru plăcut – să facă ceva –, că necesită efort. „Nu se poate face echipă cu tine fiindcă ești concentrat pe muncă.”
Nu mi-a venit să-mi cred urechilor. Nu se poate face echipă cu mine fiindcă eu nu sunt interesat despre cine pe cine a mai înșelat, să comentez meciul de ieri sau să permit să mi se toarne-n urechi sfaturi de rahat, luate de pe facebook, despre cum să trăiesc o viață echilibrată, doar pentru a fi acceptat în grup. Alternativa e mai rea: vor să te descoase despre viața ta personală, să aibă ce bârfi și să te șantajeze emoțional. Nu, nu era vorba de echipa aceea ideală în care „eu știu face lucrul X, respectivul știe lucrul Y”, iar împreună să ne completăm, nu; la noi, echipă-nseamnă bârfă.
Am avut șefi pe care îi puteam băga-n buzunar la cât de puține știau atât despre domeniul afacerii, cât și despre gestiune și leadership, dar nu le-am spus niciodată asta. În primul rând, eram conștient că puterea le aparține, în al doilea, știam că toți sunt așa cam peste tot. Am mai văzut: dacă le spui ceva, se vor apăra chiar și cu vârsta, numai cu competența nu.

Tirania bunelor intenții

SJW-iștii au mania persecuției
Nu recunosc lumea în care trăiesc: taman acum i-a apucat pe români lupta pentru dreptatea socială. N-au mâncare-n frigider, n-au drumuri asfaltate, dar pentru a-și ocupa timpul, se fac SJW-iști (social justice warrior).
Au fost spălați pe creieri că a fi SJW e „cea mai liberă și morală alegere pe care au făcut-o vreodată” (of, vai), să lupte pentru drepturile omului. E o chestie a generației mileniale (cei născuți după 1984) să aibă credința că trebuie să schimbi lumea pentru a fi relevant, așa că încearcă fiecare din răsputeri să schimbe lumea. Cum a schimba lumea nu-i un lucru de apucat, tinerii se adună în lupta pentru drepturile omului. Personal, îmi pare un gest vanitos, să găsești un motiv să te vezi plin de nobilitate.
Și cum România e rămasă-n urmă la multe capitole, tinerii aceștia SJW își închipuie că dacă importă problemele Occidentului, vom fi sincronizați cu Occidentul. Însă nu-i așa.
Noi n-avem problemele lor. Noi încă avem femei octogenare care au pensii mici și își lucrează propria grădină să trăiască cu un cartof pe zi! Îi place Guvernului României faptul că tinerii sunt preocupați de căsătoriile între persoanele homosexuale, de drepturile musulmanilor sau de pacea mondială? Desigur că îi place!
Însă, oare, chiar ne dorim problemele sociale ale Occidentului? Chiar ne dorim lupta aceasta SJW să ia amploare la noi în țară, cu toate absurditățile ei? În SUA, s-a ajuns până într-acolo încât se militează pentru faptul că toți copiii să nu aibă trecut nicăieri sexul (masculin, feminin) până nu și-l decid ei înșiși sau ca părinții să le ceară bebelușilor voie să le schimbe scutecele... VIDEO AICI și VIDEO AICI.
Are patos, nu glumă!
Astfel, ți se poate întâmpla să fii oprit pe stradă de acești fanatici SJW și acuzat că ești sexist, rasist, homofob și rămas în urma vremurilor pentru simplul fapt că nu ești de acord că există mai mult de două sexe pe lume: masculin și feminin. Dar același om care nu știe nimic despre tine, te oprește pe stradă și începe să te eticheteze cu adjective, e mare luptător pentru libertatea de exprimare, numai nu pentru exprimarea ta...
Era o vreme în care să fii sexist nu însemna să refuzi o întâlnire cu un bărbat pentru că el se crede femeie (LINK AICI), ci când, mânat de ură, făceai fapte de cruzime contra sexului opus. Dar azi, prin discriminare se înțelege că, dacă-ți alegi o femeie de soție, le discriminezi pe celelalte femei (și bărbați…), prin faptul că angajezi oameni pe bază de competență, discriminezi minoritățile. Nu-mi vine să cred că vrem să importăm din Vest aceste absurdități pentru a părea în pas cu lumea. Sunt atât de scârbit! Dacă asta înseamnă să fii actual, refuz să fiu un „adaptat”.

Încep să-mi văd viața prin lentilele rușinii

Nu doar că nu mai am randamentul din urmă cu zece ani, dar și corpul începe să-mi facă nazuri. Trebuie să am grijă și cum dorm, că dacă dorm sucit (până acum nu era o problemă), pot avea dureri de spate și două luni.
Am făcut multe lucruri de care mi-e rușine și am ratat să fac multe lucruri bune. N-aveam așteptări imposibile de la mine însumi, însă cea mai mare dezamăgire este că aveam impresia că am o voință mai puternică. Sunt conștient că nimeni n-o să-și amintească măcar faptul că am trăit vreodată, puțini oameni sunt amintiți în posteritate, tot ce-am vrut a fost un dram de sens și pot spune cu mâna pe inimă că nu l-am găsit în niciunul din curentele epocii.

Concluzie

Lucrurile astea le port mereu în mine și sunt atât de trist încât din amărăciunea asta mă pot mânia în câteva secunde, dacă mă atinge cineva fix unde doare. Dar mă pricep să le îngrop pe toate-n mine. Până și dorința de a scăpa de tot, prin moarte. Până când voi reuși, nu știu. Odinioară voiam să trăiesc veșnic și chiar trăiam ca și cum aș fi nemuritor. Acum sunt sigur că ar fi o povară să trăiesc veșnic într-o asemenea lume. Dar de cerut scuze, n-o să-mi cer niciodată scuze că-s bărbat.

Comentarii